Week-end sub semnul lui Verdi

DE ANCA FLOREA

În… mileniul trecut, am descoperit, la Staatsoper Viena, o partitură mai puțin cunoscută din creația verdiană – Simon Boccanegra -, beneficiind de o distribuție superbă, cu Thomas Hampson în rolul Dogelui și Ferrucio Furlaneto în Fiesco. O muzică absolut cuceritoare, pe care, în 22 iunie 2001, au ascultat-o și melomanii noștri, la sala Radio, în cadrul ciclului „Opera în concert” ce-și propunea  prezentarea unor partituri ce nu figurau în repertoriul teatrelor lirice din țară.

Era „Anul Verdi”, iar reputatul bariton Eduard Tumageanian a ales acest titlu tocmai pentru ca publicul din România să se bucure de frumusețea unor pagini pe care doar puțini le știau fie din versiuni discografice, fie în urma popasurilor prin lume, acolo unde opera era pusă în scenă. În acea seară magică, a cântat alături de soprana Eliane Coelho și de soțul acesteia, tenorul Juremir Vieira, de bașii Sorin Coliban și Pompei Hărășteanu sau de baritonul Ștefan Ignat, colaborând cu dirijorul brazilian Luis Fernando Malheiro, în compania Orchestrei Naționale și a Corului Radio. Ulterior, după succesul aparte repurtat de demersul prin care s-a adus în atenția noastră lucrarea verdiană, și Opera Națională a dorit să o monteze, pentru prima oară, așa încât, în 18 decembrie 2004, am asistat la premiera propusă în regia Andei Tăbăcaru-Hogea, cu Ciprian Teodorașcu în fosă, iar soliști Iordache Basalic, Roxana Briban, același Pompei Hărășteanu, Sever Barnea sau Virgil Profeanu. Firesc, a fost invitat apoi și Eduard Tumageanian să redevină Simon Boccanegra, abordând astfel rolul și pe scena „de acasă”.

A trecut mai bine de un deceniu de la acel moment, producția nu a rezistat prea mult în repertoriul curent, dar anul trecut, Opera din Craiova a ales să ofere, la rândul său, o versiune scenică, apelând la soliști precum Ștefan Ignat (de la ONB), Celia Costea (sosind de la Atena) sau Sorin Drăniceanu, dirijor italianul Marcello Mottadelli. Interesant este însă că acum, în 5 februarie, și Opera din Timișoara a prezentat, de asemenea pentru prima oară în orașul de pe Bega, dar în concert, Simon Boccanegra, în distribuție regăsindu-se același bariton în rolul titular, dar și Lăcrămioara Cristescu, cea care debutase în rolul Amelia în montarea craioveană, Gelu Dobrea în Fiesco, Remus Alăzăroae „atacând” rolul Gabriele Adorno, alături de George Proca sau Marius Goșa, sub bagheta lui David Crescenzi.

Coincidența a făcut ca, după doar câteva zile, la sala Radio, apreciatul dirijor italian să reia partitura, în concert, colaborând din nou cu basul Gelu Dobrea, dar și cu soprana Celia Costea, invitat să contureze personajul central binecunoscutul bariton George Petean, având deja experiența aparițiilor precedente în reprezentații cu opera verdiană la Roma, Avignon, Sydney sau Tokyo. Se prea poate ca cei ce gândesc stagiunea Radio să fi programat din nou Simon Boccanegra tocmai pentru ca solistul să-l cânte și aici, chiar dacă opera a ieșit din sfera celor… necunoscute la noi, deci nu s-ar mai încadra în formula ciclului conceput inițial.

Într-o zi geroasă, un public numeros a venit să asculte muzică frumoasă și să-și (re)întâlnească soliști preferați, în timp ce mulți au preferat să urmărească, în direct, transmisiunea pe internet; cu siguranță, diferențele de percepție și deci de apreciere au fost diferite, microfonul captând altfel și amplificând eventualele deficiențe sau detalii de cânt și de interpretare, comparativ cu ceea ce s-a auzit în sală. Oricum, cu toții au remarcat faptul că Orchestra Națională a sunat excelent (trecând peste „scăpările” de la suflători), omogen, dens și nuanțat, reușind pagini de un lirism sau, dimpotrivă, de o tensiune aparte, cerute de dirijorul care a demonstrat încă o dată că domeniul său de bază rămâne cel al operei, construind întreg edificiul muzical într-o viziune foarte teatrală. La rândul său, Corul Radio a evoluat cu acuratețe și mai ales într-o manieră specifică genului (și pentru că maestrul de cor Ciprian Țuțu are o experiență serioasă în teatrul liric). În ce privește distribuția, se cuvine subliniată calitatea vocilor alese, asigurând astfel un nivel remarcabil sub acest aspect, soliștii departajându-se, evident, prin știința de a interpreta (sau nu) cu adevărat, prin datele tehnice și expresive. Era previzibil ca George Petean să se ridice deasupra tuturor în acest sens, pentru că glasul său rotund, cald, liric, uneori tenoral, frazarea și linia generoasă a cântului, modul în care spune cuvântul, reliefând pregnant accentele specifice textului în limba italiană, tot ce a acumulat în timp pe mari scene ale lumii, îi asigurau un asemenea statut; dar m-a surprins deosebit de plăcut faptul că, pe lângă anvergura vocală, a adus, spre deosebire de evoluții anterioare, și o implicare, un plus de expresivitate prin culori și nuanțe mult mai bogate ca altădată, trăind frământările personajului, elemente pe drept cuvânt aplaudate entuziast. Soprana Celia Costea pare să fi plăcut în sală, în timp ce ascultătorii transmisiunii au fost dezamăgiți de faptul că glasul său cândva încărcat, cu un timbru superb, se aude acum inconsistent, cu mari probleme în acut (și nu numai), cu respirații nefirești sau uneori cu deficiențe intonaționale, deși am apreciat intenția de a creiona pianissime, momente crescendo-decrescendo și linia adecvată eroinei; iar faptul că în sală, aplauzele după aria sa au fost firave, spune multe… Dacă la cei doi soliști se simte că au (nu doar) experiența colaborării cu artiști de marcă în străinătate, nu același lucru se poate spune de această dată referitor la tenorul Cosmin Ifrim – a cărui voce lirică oricum nu era potrivită rolului Adorno -, nelăsând să se „ghicească” faptul că a activat ani la rând la Staatsoper Viena; culmea este că în trecuta stagiune fusese o reală surpriză (plăcută), tot la sala Radio, în Favorita, dar acum a „etalat” sunete disparate, uneori neplăcute, acute drepte și destul de forțate, departe de orice expresie sau frază legată, evoluând permanent în forte, poate încercând să sublinieze latura eroică a personajului care, totuși, ar trebui să fie sensibil în relația cu Amelia. Basul Gelu Dobrea a lucrat cu atenție rolul Fiesco în pregătirea debutului la Timișoara, astfel încât la București a evoluat cu destulă siguranță – în special în aria bine construită, stârnind aplauze meritate -, cu un glas amplu, întunecat, redând discursul muzical cu incisivitate, propunând un Fiesco dur și neîndurător – un bas cu un potențial deosebit, dar care trebuie șlefuit, înțelegâng ce înseamnă cântul cultivat, eventual și… rafinat. Și bas-baritonul Daniel Pascariu și baritonul Florin Simionca au împlinit „colecția” de voci bune (sau chiar frumoase), intervențiile lor destul de consistente, realizate cu îngrijire și contur bine definit, contribuind la acel echilibru valoric al distribuției pe care l-am subliniat încă de la început, asemeni tenorului Nicolae Simonov care, în episodicul Căpitan, a relevat din nou un glas plăcut și mai ales sigur, elocvent în cele câteva măsuri expuse „apăsat”. Privit în ansamblu, a fost un concert reușit, (în general) unitar și dens, condus de un dirijor care a asigurat și viziunea coerentă asupra partiturii și coordonarea riguroasă a soliștilor, corului și orchestrei, rezultând astfel o versiune interpretativă apreciată deopotrivă de cei aflați în sală (mulți plecând însă la pauză) și de cei care au optat pentru transmisiunea în direct, la postul de radio sau pe internet.

Printr-o frumoasă întâmplare, doar două zile mai târziu, Opera Națională a invitat publicul să urmărească o altă creație verdiană – Traviata -, o sală arhiplină revăzând astfel producția realizată în trecutele stagiuni în regia lui Paul Curran, cota de interes fiind dată, pe de o parte, de readucerea pe afiș a unei partituri deosebit de îndrăgite, dar prea rar programată în ultimele luni, iar pe de alta de debuturile în cuplul central. Aș începe cu apariția tenorului Alin Stoica în primul său rol pe scena ONB, etalând un glas generos, lirico-spint, luminos, egal în registre, cu acut sigur, condus cu îngrijite și o dozare atentă a efortului, cântând cu lejeritate și aplomb, cu o frazare și o pronunție pusă la punct; am apreciat și faptul că nu a făcut exces de… intensități, nu a încercat să iasă în evidență ostentativ, parcurgând întreaga scriitură nuanțat, cu destulă suplețe și o expresivitate în nota personajului. În plan scenic, relaționarea cu partenerii a fost corectă, a urmat toți „pașii” ceruți de regie, dar sper că va căpăta un plus de dezinvoltură, depășind limitele mișcării „cuminți”. Parteneră i-a fost soprana Venera Protasova, apreciată în Lucia, dar insuficientă în Violeta, rămânând o coloratură curată, muzicală, rezolvând fără probleme țesătura solicitantă, dar departe de anvergura și consistența vocală necesară, surprinzând prin sunetele „drepte” la care a apelat în duetul cu Germont, abordând aria finală în tonuri abia șoptite; experiența și-a spus cuvântul și sub aspectul jocul de scenă, redat însă (doar) conform indicațiilor regizorale. Ca și în Lucia, nu i se poate reproșa ceva, totul e pus la punct, dar mă așteptam să nu fie „suficientă” pentru Traviata; că se bucură de o apreciere deosebită sau chiar e preferată în mod special a devenit clar, dar în același timp este evident că ONB are soprane cu voci mult mai adecvate pentru acest rol. Și apoi, să apară pe afiș de 5 ori într-o lună… parcă e cam mult. În Germont, baritonul Ștefan Ignat nu se simte confortabil – s-a văzut și în precedentele spectacole -, dar duminică a avut dificultăți suplimentare, încercarea de a cânta mai ponderat generând o sonoritate confuză, asemeni dicției, ratând acuta, rămânând adesea „sub ton” (ceea ce nu mai este o noutate în ceea ce îl privește, dar de fiecare dată agresează auzul); cât privește mișcarea, nu am înțeles de ce, în actul II, se așează pe fotoliu fără a fi invitat, apoi îi face semn Violetei să ia loc… el fiind musafir în casa ei și alte astfel de inovații nefirești pentru un solist cu o activitate de două decenii; cât despre faptul că, în finalul „balului de la Flora”, deși ar fi trebuit să păstreze o anume discreție, a traversat scena salutând „invitații” (nu știu în ce măsură bătrânul tată îi și cunoștea…) pentru a ajunge lângă Violeta, cântând „tare” un aparté ce trebuia integrat în ansamblu… Mezzosoprana Sidonia Nica a fost convingătoare în Flora, asemeni colegilor din distribuția numeroasă, în general tineri cu glasuri calitative, mai mult sau mai puțin reliefate – soprana Cristina Eremia (Annina), baritonii Daniel Pop (Baronul) și Daniel Filipescu (Marchizul), bas-baritonul Iustinian Zetea (Doctorul) -, tenorul Valentin Racoveanu având o penetranță binecunoscută (Gaston), coriștii Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul), Adrian Ionescu (Servitorul) întregind o structură omogenă, echilibrată din toate punctele de vedere. Corul (pregătit acum de Daniel Jinga, preluând, desigur, ceea ce a construit Stelian Olariu, maestru trecut în neființă de curând, numele său figurând însă, în continuare, în programul de sală, fără un chenar negru sau „ceva” care să marcheze faptul că… nu mai are cum să lucreze cu ansamblul) a sunat bine și a jucat convingător, orchestra a cântat curat și corect, cu destulă expresivitate și în secvențele simfonice, dirijorul Ciprian Teodorașcu rezolvând eficient ușoarele „patinări” în relația fosă-scenă, așa încât aplauzele prelungi ale spectatorilor au fost îndreptățite, răsplătind reușita unei reprezentații de succes, datorată nu doar muzicii superbe…