Poate fi moștenită trauma provocată de violență? Un nou studiu sugerează că da
Un studiu recent, realizat pe refugiați sirieni, deschide o nouă perspectivă în domeniul geneticii și al impactului traumei: rezultatele sugerează că urmele biologice ale suferinței pot fi transmise din generație în generație. Publicată în revista Scientific Reports, cercetarea aduce în prim-plan ideea controversată a moștenirii epigenetice a traumei, o ipoteză care stârnește interes și scepticism deopotrivă în rândul comunității științifice.
Trauma siriană, reflectată în gene
Cercetarea a inclus 131 de participanți sirieni împărțiți în trei grupuri: persoane expuse violențelor în anii ’80, familii afectate de războiul civil izbucnit în 2011 și un grup de control format din familii care nu au fost expuse la conflicte armate. Oamenii de știință au analizat peste 850.000 de regiuni ADN în căutarea unor „semne” epigenetice – modificări chimice influențate de factori de mediu, precum stresul sau traumele extreme, care nu modifică secvența genetică, dar afectează funcționarea genelor.
Rezultatele au arătat că atât adulții, cât și copiii expuși direct la violență prezintă astfel de marcaje epigenetice specifice în ADN. Într-un caz remarcabil, o femeie care fusese martoră la masacrul din Hama din 1982 avea aceste „amprente genetice” transmise atât fiicei sale, cât și nepoților.
O moștenire biologică a durerii
Studiul, coordonat de biologul molecular Rana Dajani de la Universitatea Hasemită din Iordania, este primul care identifică semnături epigenetice ale traumei transmise pe trei generații, într-un design controlat. „Este un pas mic, dar uriaș în înțelegerea moștenirii epigenetice”, a declarat Dajani.
Pe parcursul a cinci ani, echipa de cercetare a recrutat participanți din comunitățile siriene din Iordania, concentrându-se asupra celor care au trăit direct acte de violență extremă – persecuții, bătăi, execuții sau martorii ai unor atrocități.
Controverse și întrebări nerezolvate
Deși concluziile studiului par să confirme ipoteza moștenirii traumei, comunitatea științifică rămâne divizată. Unii cercetători atrag atenția că, în mod normal, în timpul dezvoltării embrionare are loc o „resetare epigenetică”, care ar trebui să șteargă aceste marcaje. „Biologia nu susține, în prezent, ideea că metilarea ADN-ului este un vehicul viabil pentru transmiterea traumei între generații,” afirmă Michael Kobor, epigenetician la Universitatea British Columbia din Canada.
Totuși, Rachel Yehuda, neurocercetătoare la Mount Sinai, New York, apreciază inițiativa ca „o încercare valoroasă de a înțelege amprenta biologică a traumei intergeneraționale”. Ea subliniază că studiul oferă mai degrabă un „dovada de concept” decât un răspuns definitiv și că rămâne neclar modul în care aceste semne genetice influențează sănătatea sau comportamentul descendenților.
Cercetarea deschide o ușă către o înțelegere mai profundă a modului în care experiențele violente pot influența nu doar indivizii, ci și urmașii lor. Chiar dacă ipoteza moștenirii genetice a traumei necesită validare suplimentară și replicare în alte studii, rezultatele oferă un punct de plecare puternic într-un domeniu în care știința, suferința umană și etica se intersectează.
Descoperă mai multe la Radio Clasic FM
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
