Spectacole frumoase în Festivalul de la Constanța

DE ANCA FLOREA            

Parcă dintotdeauna, Festivalul de la Constanța ne-a obișnuit să se „întâmple” anual și să ne ofere noi producții alături de reprezentații atractive cu titluri de tradiție sau intrate recent în repertoriu, alternând cu recitaluri și concerte din cele mai diverse, astfel încât să răspundă gusturilor și așteptărilor unui public statornic, nerăbdător să reintre în sala Teatrului de Operă și Balet „Oleg Danovski” pentru a urmări pagini muzicale sau coregrafice în interpretarea ansamblurilor „casei” și, desigur, a unor oaspeți speciali.

Și în această toamnă, ajuns la ediția 42, Festivalul internațional al muzicii și dansului, prefațat de cuvântul managerului Operei, soprana Daniela Vlădescu, a debutat cu o premieră – Forța destinului de Verdi -, pusă în scenă de Alice Barb,  abordând o partitură cu o „istorie” încărcată… în viața reală, dar cu o poveste foarte încâlcită în libretul conceput de Piave pentru versiunea inițială (prezentată în premieră absolută în noiembrie 1862, la St. Petersburg), preferată și de regizoarea care a optat pentru acel final, mai aproape de deznodământul de tip shakespearean, cele trei personaje centrale stingându-se din viață în doar câteva clipe. De altfel, dorind să reliefeze în special conflictul și drama eroilor, axându-se deci pe aspectul teatral al lucrării, a eliminat secvențe muzicale extrem de ofertante pentru soliști – arii sau duete; sigur că iubitorii operei, care cunosc partitura din înregistrări sau filmări celebre, poate chiar urmărită „pe viu” la Staatsoper Viena sau într-un alt teatru liric, au simțit lipsa acelor momente, dar pentru cei care au descoperit creația verdiană în seara premierei, subiectul a avut logică – atât cât se poate într-un libret destul de confuz -, iar muzica a „curs” fără să se „ghicească” acele „tăieturi”. În ce privește ambiguitatea acțiunii derulate pe scenă, am avut sentimentul că unele tratări regizorale au determinat totuși un plus de neclaritate, pentru că, spre exemplu, în primul tablou ce se petrece în camera Leonorei, însoțitoarea sa, Cura, încuie ușile ce încadrează imensul vitraliu, dar când Alvaro încearcă să iasă… nu mai poate deschide – de ce Cura nu-l ajută cu o cheie, nu știu; imediat intră Calatrava, tatăl Leonorei, îl izgonește pe Alvaro, acesta îi predă pistolul pentru a-și dovedi bunele intenții, bătrânul ia arma care… se descarcă și îl ucide – fie a apăsat din greșeală pe trăgaci, fie pare că a dorit să facă acel gest fatal pentru a-l incrimina pe tânăr, astfel explicându-se și blestemul muribundului (dacă s-ar fi împușcat accidental, ce rost mai avea să-i blesteme pe cei doi îndrăgostiți?!…). Apoi, în tabăra de luptă, Alvaro și Don Carlo sunt îmbrăcați în uniforme albe de ofițeri, dar la deschiderea cortinei, acesta din urmă se duelează cu doi soldați în roșu, pe care îi alungă împreună cu Alvaro, căruia îi spune „m-ai salvat” deci… se deduce că erau dușmani; se pare însă că din text rezultă că erau din aceeași tabără, însă cu grad inferior și… se certaseră la jocul de cărți, deruta amplificându-se în clipa în care apar și alți oșteni în roșu printre cei în alb – dacă spectatorul i-ar vedea jucând efectiv, apoi sărind la bătaie, ar fi mult mai explicit, pentru că puțini urmăresc textul cântat în italiană sau cel tradus pe prompter, atenți, firesc, la muzică și la derularea scenică; pe de altă parte, în primul tablou, un slujitor al lui Calatrava îl împușcă pe Alvaro, iar acesta cade „secerat”, ca și cum ar fi fost ucis, apoi îl revedem în acea tabără unde, după o luptă cu armata dușmană, este adus, grav rănit, pus pe targă, mâna căzându-i ca și cum (din nou) ar fi murit, este scos din scenă și imediat se anunță că… a fost salvat! Cred că atitudinea sa ar trebui nuanțată, pentru ca publicul să înțeleagă că… nu a fost ucis de două ori, urmând să se sinucidă abia în final… În altă ordine de idei, fumul-abur-ceață este omniprezent, de la primul la ultimul tablou, deci și în cameră și afară și în mânăstire – poate „învelind” totul în aura legendei, poate evocând latura întunecată a epocii (deși se petrece în veacul al XVIII-lea, nu în Evul Mediu) -, dar cu siguranță crează atmosferă și un anume mister, esențial din punctul de vedere al montării. Decorul (în principiu) unic se reduce la un dâmb-pantă cu câteva trepte, la care se adaugă fie acel vitraliu deosebit de reușit (dar regăsit și în camera Leonorei și în ambianța mânăstirii), fie un fel de gratii simbolizând cumva spațiul unde s-a retras Leonora, „guvernate” de o Lună imensă, pe un fundal întunecat sau inundat de „stele”, elemente de recuzită fiind un pat sau, în tabăra de luptă, o căruță și o posibilă bancă, sugestive pentru fiecare tablou în parte; costumele policrome caracterizează pregnant personajele (deși albul uniformei dezavantajează uneori…), călugării în rase albe, învăluiți în lumina albastră și în abur, purtând în mâini lumânări aprinse, conturând o imagine de mare efect, în timp ce mulțimea din tabără este pestriță și vie, eroii principali poartă straie adecvate diverselor situații, totul având însă unitate în întregul concepției scenografice (semnată de Maria Miu), desigur încadrată în viziunea regizorală, cortineta ce delimitează tablourile având pictate siluete desprinse parcă din icoane de epocă, subliniind, poate, amprenta de factură religioasă. Sub aspect muzical, distribuția premierei a fost echilibrată, soliștii „casei” evoluând în compania unor invitați din țară, având o experiență de ani buni în teatrul liric, debutând însă în rolurile respective. Astfel, soprana Cristina Radu (de la Opera din Brașov) a abordat rolul Leonora, cu o scriitură limită pentru glasul său liric, dar rezolvată cu aplombul său binecunoscut, cu fermitate și acuratețe (uneori însă cu incertitudini intonaționale), o partitură solicitantă și dramatică, având și pagini care cer un plus de sensibilitate, mai puțin regăsită în interpretarea sa, dar cu un joc de scenă adecvat și riguros; partener i-a fost tenorul Răzvan Săraru, un Alvaro convingător, mai rezervat în primul tablou, desfășurându-se apoi cu siguranță vocală, cu o expresivitate ferită de această dată de riscul melodramei, glasul său potrivindu-se timbral cu cel al sopranei și, deopotrivă, cu cel al baritonului Cătălin Țoropoc (de la ONB); acesta a revenit pe scena primilor săi ani de activitate solistică, etalându-și glasul generos, amplu, cu acut strălucitor în Don Carlo, personaj veșnic războinic și răzbunător, ideal pentru cântul eroic, în forță, în care solistul se simte cel mai bine, stârnind, de altfel, entuziasmul și aplauzele tuturor; în Preziosilla, mezzosoprana Lucia Mihalache a avut de înfruntat o țesătură dificilă, cu derulări rapide și, în principiu, spectaculoase, ridicându-i însă probleme în acut și în registrul grav, în Padre Guardiano, basul Constantin Acsinte aducând sobrietatea și calmul cerut de personaj, cu o frazare și o tratare vocală în sonuri estompate, bine „găsite”, un alt bas – Orest Pâslariu (de la Operetă) – apărând cu corectitudine în Marchizul de Calatrava, baritonul Marius Eftimie devenind Melitone (un rol gândit, de fapt, pentru bas), soprana Gabriela Dobre susținând episodicul rol Cura, completând distribuția Laurențiu Severin în Alcade și Iulian Bratu în Chirurg. Corul (pregătit de Adrian Stanache) a sunat omogen, dens și expresiv, remarcabile fiind intervențiile „călugărilor”, iar orchestra s-a aflat într-o zi fastă, având și consistență, fluență și o sonoritate curată, răspunzând cerințelor dirijorale, aspect cu atât mai demn de subliniat cu cât la pupitru s-a aflat Tiberiu Oprea, conducând pentru prima oară un spectacol de operă, dovedind însă că stăpânește partitura și relația fosă-scenă, evitând sau rezolvând eficient decalajele, urmărind cu atenție soliștii (ceea ce la un dirijor „de simfonic” se întâlnește mai rar), convingând că, în acea seară, a marcat un debut de bun augur.

O altă operă verdiană – Traviata – s-a regăsit în festival într-o distribuție internațională, soprana Nicoleta Ardelean susținând rolul titular cu destulă dificultate în primul act, aria mare constituind o „piatră” prea grea în special în ce privește coloratura confuză și acutul strident, aspecte estompate în actele următoare, permițându-i să etaleze parte din datele prin care, în urmă cu ani, s-a făcut remarcată pe scene din lume, realizând și de această dată momente bine conturate sub aspect vocal. Partener i-a fost tenorul turc Bulent Bezduz, cu o apariție charismatică și un glas liric bine timbrat, marcat însă de o anume nesiguranță ce a generat lipsa de relief, câștigând însă în aplomb în ultimele acte, când și relaționarea cu Violeta a fost mai conturată. Iar în Germont l-am ascultat cu plăcere pe Krum Galabov, bariton bulgar cu o voce amplă, cu o culoare frumoasă și bine condusă, cu o frazare adecvată stilistic, având și prezența scenică și interpretarea cerute de personajul mai puțin rigid de această dată – un tată ce oscilează între duritate și suferință. Le-au fost alături Stela Sârbu, Andrei Bărcan, Bogdan Ocheșel, Marius Eftimie, Laurențiu Severin, Ionela Duma, Adrian Bădilă, iar în fosă dirijorul bulgar Naiden Todorov, apreciat maestru care a dovedit, din nou, că stăpânește și coordonează cu o gestică plastică și eficientă „aparatul” vocal-orchestral, pliindu-se pe modul de a cânta și de a… respira al soliștilor care au escaladat sau, dimpotrivă, au subliniat acute de efect, reprezentația având cursivitate și unitate, asigurată și de funcționalitatea regiei semnate, cândva, de Anghel Ionescu-Arbore și de scenografia „de atmosferă” schițată de Cătălin Ionescu-Arbore.   

Același scenograf care, peste ani, a conceput și decorurile și costumele din Nabucco, în regia inspirată gândită de Carmen Dobrescu, rezistând și astăzi timpului prin coerență, semnificații subliniate inteligent, forță și dramatism, puse în valoare în acea seară și prin calitatea interpreților, baritonul Ionuț Pascu fiind un rege al Babilonului cu glas amplu, generos și cu o ținută impunătoare, evoluând în compania sopranei olandeze Gabrielle Mouhlen (Abigaille), dar și a tenorului Liviu Indricău (de la ONB, în Ismaele), a basului Orest Pâslariu (revenind pe scena teatrului în Zaccaria), precum și a mezzosopranei Lucia Mihalache (Fenena), alături de Doru Iftene, Mihaela Ionescu și același Constantin Acsinte, sub bagheta italianului Vittorio Parissi; un spectacol de anvergură, apreciat constant de-a lungul îndelungatei sale existențe.

O altă operă unanim îndrăgită… oriunde în lume – Turandot – a avut de asemenea oaspeți în rolurile principale, soprana japoneză Akiko Hayakawa abordând rolul temutei principese… din China antică, știind să se apropie de personaj și prin vocea penetrantă și prin înțelegerea spiritului oriental ce guvernează întreaga desfășurare a basmului, tenorul Robert Nagy apărând, ca și la premieră, în dificilul rol Calaf,  Veronica Granatiero (din Italia) susținând rolul sensibilei Liu, basul Constantin Acsinte fiind, de această dată, bătrânul Timur, în distribuție regăsindu-se și tenorii Doru Iftene, Anton Zidaru și Florin Diaconescu (de la București), baritonul Marius Eftimie, Bogdan Ocheșel sau Laurențiu Severin, iar la pupitru Koichi Inoue, sosit la rândul său din Țara Soarelui răsare, familiar spectatorilor noștri prin frecvente colaborări cu Operele din țară. Montarea, regizată, în trecutele stagiuni, de către aceeași Alice Barb, în decorurile și costumele Adrianei Grand, are monumentalitate și fast, cu desfășurări logice și personaje bine definite, deci toate „ingredientele” succesului.  

Și iubitorii dansului au fost răsfățați în luna rezervată festivalului, începând cu un superb balet „de poveste” – Crăiasa zăpezii – imaginat de Horațiu Cherecheș pe muzică de Sibelius și Grieg, pornind desigur de la celebrul basm de Andersen, regia și coregrafia sa inspirată având și suportul unei scenografii expresive (Natalia Kornilova), cu un decor unic, cu cortinete sau pânze simpatic desenate, totul plin de farmec și culoare, asemeni costumelor superbe, caracterizând fiecare personaj, fiecare moment al acțiunii. Alternând momente lirice, pline de grație, cu cele tensionate, derulate cu o dinamică explozivă, baletul se derulează aproape cinematografic, dens, captivant, beneficiind, ca și la premiera din vară, de o distribuție minunată, pentru că Irina Ganea (Gretchen) și Adrian Mihaiu (Karl) sunt fermecători și performanți, pentru că Maya Takahashi are vigoare și transparență în rolul Crăiesei, iar Francesco de Benedictis este și Vrăjitorul „fioros” (secondat de grupul compact al „învățăceilor” săi) și Tâlhar cu salturi spectaculoase (împreună cu „camarazii” săi), pentru că Ayaka Kishi și Jin Mitzutani realizează Ciorile cu o linie și o mobilitate aparte, Bogdan Bârsenescu este un Ren simpatic, Amalia Mândruțiu și Ryan Brown aduc aura Prințesei și Prințului, Sălciile, Peștii, Soldații de lemn, Bunica, Trandafirii, Porumbeii au la rândul lor relieful necesar pentru o caracterizare de efect. Iar ansamblul, suplu și omogen, se sincronizează cu precizie deopotrivă în desfășurările vaporoase sau incisive, pline de temperament, așa încât o sală arhiplină a avut toate motivele să ovaționeze, din nou, un spectacol de mare rafinament, Horațiu Cherecheș dovedindu-se, încă o dată, un coregraf de mare talent, sensibil, cu o imaginație debordantă și de bun gust.

Aceleași aprecieri i se cuvin și pentru Enesciana, coregrafie pe care a conceput-o inspirat de o simfonie „de școală” compusă de Enescu în adolescență – un „balet alb”, cu o coregrafie alertă ce pornește de la mișcarea neo-clasică, având varietate în combinațiile de grup și cele câteva intervenții în duo, fiecare dintre dansatori devenind un solist, integrându-se apoi ansamblului bine pus la punct. Jocul de lumini este un adevărat partener al balerinilor, aducând originalitatea spoturilor care „mătură” scena ca într-o ploaie torențială, dar mai ales „îmbrăcă” interpreții în culori diverse, împlinind și completând excelent demersul artistic de mare artă, însuși Horațiu Cherecheș dansând alături de Adrian Mihaiu, Irina Ganea-Mihaiu, Amalia Mândruțiu, Nozomi Miura, Jin Mizutani, Ryan Brown, Sayaka Tanno, Mayu Takahashi, Bogdan Bârsănescu sau Laima Costa, conferind strălucire într-o altă producție originală.

Câteva zile mai târziu, baletul Lacul lebedelor de Ceaikovski a atras iubitorii genului, revăzând cu plăcere montarea adaptată, în urmă cu câțiva ani, de Mihai Babușka după coregrafia clasică semnată de Petipa și Ivanov, din care a păstrat doar câteva repere, modificând cumva şi povestea, apelând şi la alte fragmente muzicale, rezultând astfel o viziune cu o puternică amprentă de noutate, dar la fel de atractivă. Este o „poveste în poveste”, pentru că la ridicarea cortinei, Prinţul-copil asistă, împreună cu Regina-mamă, la un spectacol în care balerina interpretează Moartea lebedei de Saint-Saëns, primeşte flori de la micul Siegfried şi, înainte de a pleca în culise, îşi scoate „coroniţa” de lebădă, rămânând doar o tânără artistă. Apoi se derulează acţiunea bineştiută, dar pe fondul obsesiei Prinţului pentru Lebădă, primul act păstrând, în linii generale, structura clasică, dar în Pas de trois apar 5 balerini, dintre care totuşi 3 au intervenţii solistice ample, ansamblul purtând veşminte atemporale; în actul II sunt doar două Lebede mari, dar 4 Lebede mici, tradiționale, asemeni marelui Adagio, interpretat acum de Cristina Dijmaru şi Ovidiu Matei Iancu (invitaţi de la ONB), reeditând succesul şi în următorul act, atât de ofertant; Bogdan Bârsănescu a debutat în maleficul Rothbart, iar Shigeyuki Kondo a apărut în grupul de Prieteni ai prinţului, alături de Jin Mizutani, dansând deopotrivă Amalia Mândruțiu, Shigeyuki Kondo, Nozomi Miura sau Mayu Takahashi; ultimul act readuce ideea de la început, pentru că, după ce imensa pânză-apă acoperă şi lebedele şi cuplul central, Siegfried iese din „lac”, de unde o „salvează” şi pe Odette, aceasta repetând gestul de a-şi da jos parura „de lebădă albă”, revenind astfel la condiţia sa de balerină, cei doi tineri plecând împreună către… viaţa reală. Un decor mult simplificat, costume elegante realizate de Adriana Urmuzescu (de asemenea de la ONB), o muzică uneori surprinzătoare dar superbă (înregistrată pe CD), au completat şi împlinit coregrafia într-un spectacol cu un succes constant.

Mult gustată de publicul larg, opereta a fost, de asemenea, prezentă în program, fie în concertul care, sub genericul… „Farmecul operetei”, a adus la rampă câțiva binecunoscuți soliști invitați de la teatrul din București, evoluând, acompaniați la pian de Gönül Aptula, sopranele Patricia Seymour, Doina Scripcaru, Mediana Vlad, tenorul Alfredo Pascu, baritonul Stefan Popov, într-un repertoriu alăturând pagini celebre, cântând totodată „Opus 6” Constanța Brass Band -, fie în spectacolul cu O noapte la Veneția de Strauss, oferit de teatrul-gazdă, producție purtând semnătura regizorului bulgar Mario Nikolov, în scenografia aceleiași dăruite creatoare Adriana Urmuzescu; ca și la premiera de anul trecut, s-a remarcat ponderea momentelor dansante (coregrafia Mihai Mândruțiu) în care evoluează, firesc, balerini, dar și soliști vocali cu real talent, având, în general, și umorul „obligatoriu” unei comedii de situații. Și totul se desfășoară în decoruri ce sugerează celebra lagună, nelipsita gondolă, precum și casele cochete, cu poduri-trepte, interiorul somptuos al unui palat, în ambianța invadată de măști și costume de carnaval; în distribuția „stabilă” s-au regăsit sopranele Laura Eftimie – dezinvoltă Annina – și Smaranda Drăghici – cuceritoare Ciboletta, excelentă actriță, într-o permanentă relație cu partenerii de scenă -, desigur în primul rând cu Papaccoda, rol ce i-a permis baritonului Stefan Popov (de la Opereta bucureșteană) să-și pună în valoare umorul și vivacitatea expresiei; doi tenori – Răzvan Săraru în Caramello – trecând astfel de la romanticul erou verdian (în care, cu siguranță, se simte mult mai bine) la simpaticul valet – și Doru Iftene, un Duce de Urbino cu o prezență scenică adecvată, o mezzosoprană – Lucia Mihalache -, simpatică Barbara Delaqua, un bas – Constantin Acsinte – „transformat”, la rândul său, din sobrul Padre Guardiano în Mare Preot, iar acum în senatorul Delaqua, Laurențiu Severin (Barbaruccio) și Adrian Bădilă (Testaccio), balerini care devin Arlechin și Colombina, nobili la balul ducal au împlinit cu vervă o farsă cuceritoare, corul și orchestra evoluând cu precizie sub bagheta lui Gheorghe Stanciu.

Dirijorul Gheorghe Stanciu s-a aflat la pupitru – dar pe scenă – și pentru concertul prin care a aniversat, cu emoție, 4 decenii de activitate, colaborând cu mai toți  soliștii implicați în Festivalul de la Constanța, abordând însă un repertoriu total diferit. Astfel, după uvertura la opereta Cavaleria ușoară de Souppé, tenorul Răzvan Săraru a „atacat” aria și stretta din Trubadurul, mizând mult pe acute, având, în final, și susținerea corului, revenind apoi pentru duetul dintr-o altă creație verdiană –  Traviata -, alături de soprana Daniela Vlădescu, aceasta trăind dubla emoție a managerului și a solistei care relua, după multă vreme, un rol „de suflet”; mezzosoprana Lucia Mihalache a optat pentru Habanera din Carmen, cântată cu o linie frumoasă, atent controlată (nu și în grav), soprana Laura Eftimie a preferat aria din Don Pasquale, rolul Norina potrivindu-se, în principiu, glasului și temperamentului său, tenorul Doru Iftene s-a „aventurat” în aria din Gioconda, cu destule dificultăți, soprana Smaranda Drăghici a ales aria din Bărbierul din Sevilla, rezolvată neașteptat de „cuminte”, alte două soprane cu îndelungată experiență în teatru fiind ascultate acum cu o anume nostalgie a… „zăpezilor de altădată” – Elena Rotari în Forța destinului și Stela Sârbu în Gioconda. Seara a avut și invitați de o calitate aparte, soprana Nicoleta Ardelean cucerind prin generozitatea vocală și eleganța interpretării în ariile din Adriana Lecouvreur și La Wally, soprana Carmen Gurban revenind de la Cluj pentru a aborda pagini de referință din repertoriul său – arii din Aida (actul I) și Tosca -, dar și duetul din opera pucciniană, în compania unui oaspete mult așteptat – tenorul bulgar Kamen Chanev, cei doi cântând frecvent în spectacole pe scene din țară, ceea ce s-a simțit și în modul de a relaționa, glasurile lor ample, bine conduse, cu acut sigur, potrivindu-se și timbral și sub aspect expresiv. Baritonul Daniel Pop (de la București) a convins, și de această dată, că materialul său vocal are și calitate și consistență, căpătând un plus de anvergură reliefată în arii din Bărbierul din Sevilla și Carmen, tânărul solist regăsindu-se și în ansambluri cu mare impact la public – sextetul din Lucia din Lammermoor, împreună cu Smaranda Drăghici, Doru Iftene, Lucia Mihalache, Constantin Acsinte, Andrei Baican și cvartetul din Rigoletto, în care parteneri i-au fost Laura Eftimie, Lucia Mihalache și Răzvan Săraru. Dacă în „corul sclavilor” din Nabucco, ansamblul a sunat corect, încercând și elemente de culoare interesante, în intervențiile ce însoțeau ariile nu a mai avut unitate și omogenitate, așa cum s-a petrecut și în mult așteptata Nessun dorma din Turandot, tenorul bulgar excelând prin generozitatea vocală, prin siguranța cântului, prin acutul strălucitor, stârnind entuziasmul melomanilor care l-au ovaționat deopotrivă în arii din Paiațe și Manon Lescaut; orchestra s-a străduit să însoțească soliștii cu rigoare, desigur cu un plus de densitate și aplomb în partituri rodate în timp, pe lângă cele învățate probabil special pentru acel eveniment cu adevărat special, în aplauzele prelungi reluându-se finalul ariei, în compania ansamblurilor, sub bagheta lui Gheorghe Stanciu, elogiat de directorul teatrului, răsplătit cu flori și mai ales cu admirația și afecțiunea celor de pe scenă și din sală, într-o seară deosebit de reușită ce i-a fost dedicată.

O altă Gală a maeștrilor l-a avut în prim plan pe dirijorul Radu Ciorei, care de asemenea a marcat 40 de ani de activitate la pupitru, conducând de această dată un program simfonic, în care aceeași orchestră mult solicitată în festival a abordat  uvertura operei Maeștrii cântăreți din Nurnberg de Wagner și Rapsodia I de Enescu, l-a acompaniat pe violonistul Sebastian Tegzeșiu (sosit din Austria) în Concertul nr. 1 de Mozart, reluând apoi, după multă vreme, o lucrare de Capoianu – Pasărea Phoenix – la realizarea căreia și-a dat concursul actrița Cristina Oprean. O structură prin care Radu Ciorei a dorit să refacă „trasee” ce i-au definit activitatea dirijorală, alternând spectacolele de operă cu concertele atât în multele stagiuni constănțene, cât și în numeroasele festivaluri pe care el însuși le-a „construit” cândva.      

Ca de obicei, manifestările au inclus repere mozaicate, serile de operă, operetă și balet sau concertele simfonice alternând cu cele adresate iubitorilor de muzică „lejeră” dar deloc facilă, propusă, spre exemplu, sub genericul „Stairway to Heaven”, aducând și prezența la pupitru a baritonului Ionuț Pascu, absolvent (și) al clasei de dirijat la UNMB, păstrând însă gestica stereotipă, agitându-se mult, vorbind cu publicul într-o manieră… colocvială, cântând deopotrivă, alături de soția sa, soprana Madeleine Pascu, dar și de soliști îndrăgiți ai teatrului, regăsiți în mai toate programele din festival; i-am ascultat astfel și pe Smaranda Drăghici, Doru Iftene, Răzvan Săraru, dar și pe Daniela Vlădescu, în piese de Morricone, Porter, Lloyd-Webber, Rota, Dalla, Rodgers sau Grigoriu, în pagini decupate din musical-uri celebre precum Fantoma de la Operă sau Cats, dar și Frumoasa și bestia sau West Side Story, în melodii din repertoriul lui Bocelli, al lui Presley sau al formației Led Zeppellin, pe lângă cele de Rachmaninov, Massenet, Delibes sau canzonete îndrăgite, în aranjamente mai mult sau mai puțin inspirate; apelând excesiv la registrul vocal grav, ceea ce probabil a motivat utilizarea microfoanelor pentru soliști – deși toți aveau capacitatea să susțină partiturile cu glasurile neamplificate -, părând că, în majoritate, au învățat foarte recent acele lucrări, urmărite cu concentrare pe note, ceea ce nu le-a mai permis (unora) să le și interpreteze cu adevărat, au încercat să se coordoneze în ansambluri, cu o orchestrație care a pus la grea încercare instrumentiștii; piesele au stârnit însă nostalgia spectatorilor, care s-au bucurat de farmecul muzicii și, desigur, de reîntâlnirea cu artiștii preferați.

„Cântece de iubire” au propus și oaspeți de la București, soprana Irina Iordăchescu, mezzosoprana Cristina Iordăchescu-Iordache, tenorul Mario Vasiliu evoluând… în familie, împreună cu chitaristul Bogdan Mihăilescu, într-o „colecție cu cele mai frumoase și emoționante melodii de dragoste din toate timpurile” – o călătorie  romantică și caldă, prin creații aflate sub semnul unor sentimente care întotdeauna au inspirat miniaturi fredonate de îndrăgostiți… și nu numai.

Poate ca o prelungire a atmosferei, dar într-o altă „dimensiune”, seara intitulată La Paris, monșer, a adus parfumul „orașului luminilor” și al „micului Paris” – Bucureștiul interbelic, în regia lui Alin Mânzat, colaborând cu Mădălina Constantin, Anfisa Fugaru, Ligia Necula, Florentina Pucis, Marius Nine, Adrian Strezea, dar și cu Quartetto „Emozione” sau cu pianistul Alexandru Burcă, pentru ca apoi Ozana Barabancea să susțină un recital alături de Puiu Pascu (pian), Virgil Popescu (bass), Titi Herescu (percuție), Dan Nicolau (trompetă) și Andra Covalev în intervenții vocale, adresându-se unui public amalgamat.

Ultima zi de festival a adus, într-o seară românească, pe lângă baletul Enesciana, și un concert-conferință itinerant despre „Oedip pe înțelesul tuturor”, baritonul Ștefan Ignat vorbind despre opera de Enescu în care el însuși abordează rolul titular (la ONB), invitată soprana craioveană Renata Vari, iar la pian Liana Mareș (de asemenea de la ONB).

Timp de o lună, la Opera din Constanța a fost sărbătoare, cu săli pline la fiecare eveniment inclus în Festivalul care, și la ediția 42, a atras prin calitatea și diversitatea „ofertei”, prin alăturarea unor invitați de cotă ansamblului și soliștilor „casei” care, într-un efort deosebit, generat de pregătirea și susținerea reprezentațiilor și concertelor, de studierea unor partituri noi într-un timp scurt, s-au străduit – și au reușit – să asigure, seară de seară, un nivel meritoriu al evoluțiilor muzicale, mult apreciate de numeroșii spectatori fideli. Aplauze, flori și emoții au însoțit fiecare apariție pe scenă, astfel încât, în 29 noiembrie, după lăsarea cortinei la finalul Festivalului, și managerul Daniela Vlădescu și toți cei implicați în realizarea unui demers solicitant, de anvergură (nu doar cantitativ) pot spune că au răspuns așteptărilor tuturor celor care s-au aflat în sală, dovadă fiind reacția lor entuziastă, mulțumirile adresate cu sinceritate și speranța că anul viitor, o nouă ediție va fi cel puțin la fel de atractivă și bogată în evenimente…adevărate.