ȘI A FOST „GRAND PRIX DE L’OPERA”

 de ANCA FLOREA                   

Chiar dacă nu știu să mai existe în lume un teatru de operă care să organizeze o competiție adresată vocilor, din anii '90 am asistat la Concursul „Magda Ianculescu”, doar  găzduit de Opera din București, cu participarea orchestrei, dar finanțat de fundația creată de soțul reputatei soprane tocmai pentru a omagia memoria uneia dintre cele mai îndrăgite artiste din cea de a doua jumătate a veacului trecut, cu o carieră importantă pe acea scenă.

Ulterior, ideea a fost preluată de ONB, păstrând structura, dar sub genericul „Maeștrii artei lirice” (discutabil și comentat la vremea respectivă chiar și în ce privește titulatura), hotărând ca fiecare ediție să fie raportată la un solist de anvergură din trecutele decenii, începând cu… Magda Ianculescu, apoi continuând cu Arta Florescu sau Petre Ștefănescu-Goangă. Și pentru că din nou s-a schimbat conducerea teatrului, „se cerea” (conform obiceiurilor împământenite la noi) să se schimbe formula, în locul acelui concurs apărând… „Grand Prix de l'Opera”, cu deschidere internațională, având în juriu și invitați – uneori de marcă – din străinătae. Trecând peste denumirea care, și de această dată, este un fel de „struțo-cămilă” – aspect detaliat încă de la debutul manifestării -, pentru că este în limba franceză, se referă la Opera Națională București, iar contactele, comunicatele și „adresările” oficiale sunt în… engleză, ceea ce, de asemenea, face ca „găselnița” să fie și ea unicat. Fără a avea vreodată un pliant de prezentare pe care organizatorii să-l trimită – ca orice concurs ce se respectă – în toate colțurile lumii, la conservatoare și la Opere, toată mediatizarea derulându-se exclusiv pe Internet, publicând doar în zilele competiției un caiet ce cuprinde participanții, s-a hotărât ca un juriu național să selecteze, pe baza unor înregistrări trimise de candidați, cam 50 de tineri capabili să intre în etapele eliminatorii.

Pe aceleași coordonate, la ediția IV s-a comunicat faptul că, dintre cei doritori să participe, ai fost aleși 52 de soliști care au intrat în prima etapă, acompaniați la pian, ca și în etapa următoare, pentru ca în finală să rămână 9 concurenți. Mare parte dintre membrii juriului de anul trecut s-au regăsit și acum printre cei 8 care au ascultat… 9 finaliști – John Allison, redactor șef al revistei „Opera Magazine”  -Londra, Mihai Cosma, consilier artistic al ONB, Brenda Hurley, directorul Studioului Operei din Zurich, Joan Matabosch, director artistic la Opera Regală din Madrid,, Hein Mulders, directorul al Filarmonicii și al Aalto Theater din Essen, Jesus Noriega, director artistic al Operei Naționale olandeze din Amsterdam, Dennis O’Neill, CBE, tenor și director al Academiei de canto galeze – Cardiff, Gianni Tangucci, de la Maggio Musicale Formazione din Florența. Dacă inițial s-au selectat și câțiva tineri cu glasuri dramatice și cu un potențial remarcabil, în seara finală, desfășurată, ca și în urmă cu doi ani, la sala Radio (pentru că la Operă se preconizau reparații ale unor spații lăsate de izbeliște la celebra „renovare” din 2014), s-au prezentat în special soprane lirice sau de coloratură, două mezzosoprane „înalte” – de fapt Falcon sau în realitate soprane -, doi tenori și un bariton, sosind din Europa sau Asia, doar unul singur din România, etalând voci banale, oneste sau interesante, într-un repertoriu destul de divers și ofertant, prea puțini preocupați însă de interpretare.

La mai toți finaliștii a frapat diferența uneori foarte mare între rezolvarea ariilor din prima parte a programului și cele cântate după pauză, alese de juriu din creația italiană și franceză sau germană; astfel, soprana Elisaveta Svershnikova (din Rusia) a fost anostă în Rigoletto, dar expresivă, deși ușor stridentă în Candide, baritonul Pawel Konik (din Polonia) s-a remarcat prin glasul amplu, generos, bine condus în aria Contelui din Nunta lui Figaro, nu într-un stil autentic mozartian dar cu prestanță și accente expresive, iar în aria lui Wolfram din Tannhauser a reușit să susțină linia dificilă cu acuretețe, dar și cu rezervă, într-o intensitate estompată, sugerând liniștea interioară a personajului; soprana Alina Adamska (Polonia) a fost și stridentă și cu destule „licențe” în coloraturile din Bărbierul din Sevilla, cântând ca o scolăriță, pentru ca în aria din Lakme să fie neașteptat de expresivă, mult mai nuanțată în interpretare, în timp ce tenorul Pavel Petrov (Belarus) a convins deopotrivă în aria din Evgheni Oneghin și în cea din Werther, că vocea lirică, frumoasă, cu acut sigur, este pusă în valoare prin frazare, sensibilitate și o paletă de culori adecvată. Din România, Antonia_Cosmina Stancu, abordând un repertoriu de mezzosoprană, deși timbrul său este totuși de soprană, a evoluat îngrijit, cu un glas plăcut, egal în registre, cu aplomb și înțelegere a sensurilor cuprinse în ariile din Capuleti și Montecchi și Werther, iar tenorul chinez Long Zhang (singurul căruia i s-au ales ambele secvențe doar din opere italiene) a entuziasmat prin timbrul liric plin, strălucitor și amplu revelat în aria din Bal mascat (ultimul act), dar a dezamăgit în cea din Boema, tratată cu precauție, cu o anume nesiguranță, apărând și mici accidente vocale, acuta rămânând însă viguroasă. Dacă soprana Ilona Krzywincka (Polonia) nu a convins nici în Rusalka, nici în Herodiade, arii parcurse anost și monoton, cu o voce dezagreabilă, mezzosoprana Svetlina Stoianova (Bulgaria) a plăcut prin materialul calitativ, prin tehnica sigură și expresivitatea destul de reliefată în ariile din Clemenza di Tito și din nou Werther, pentru ca soprana Bianca Tognocchi (Italia) să agaseze în Lucia din Lammermoor (actul I) din cauza glasului mat și manierei deloc școlite a cântului, rezolvând mai curat aria din Manon – deci, culmea, neconvingătoare tocmai într-o operă italiană! Soliștii au fost acompaniați de către orchestra ONB, din păcate sub conducerea mediocră a lui Michal Klauza (invitat poate pentru că este director artistic al formațiilor muzicale ale Radio Polonia de la Varșovia), nereușind să echilibreze relația cu soliștii, atacurile fiind desincronizate, iar tempii destul de neadecvați (adsea foarte lenți), păstrând o incertitudine care, cu siguranță, nu au facilitat evoluția tinerilor și așa cu destule emoții.

Un public deloc numeros, „completat” și de participanți la etapele precedente, reacționând cu un entuziasm excesiv și disproporționat la prestațiile celor de pe podium, aplaudând și în mijlocul ariilor, s-a diluat sever în timpul celor 45 de minute în care juriul a deliberat ordinea premiilor, așa încât, către ora 23,00, Eveline Păuna, cea care a prezentat întregul program și Mihai Cosma au revenit pe scenă, invitând apoi câte un membru din juriu să anunțe premiile, nelipsind și câteva „bâlbe” și încercări de a traduce din engleză deși nu era cazul, prelungind astfel și mai mult desfășurarea începută cu 4 ore în urmă; deși era de așteptat ca Ambasadorii să ofere premii pentru cea mai bună interpretare în limba țării respective, am constatat cel puțin amuzați că reprezentantul Italiei a acordat un premiu… sopranei din Peninsulă, cel din Germania a preferat-o pe Alina Adamska, soprană care a cântat arii de Rossini și Delibes (deși a existat în finală o arie în germană…), iar cel din Rusia a optat pentru baritonul aplaudat în Mozart și… Wagner! Dar Premiul I i-a fost conferit (totuși) lui Long Zhang (căruia Gianni Tangucci i-a acordat și o săptămână de studiu la Florența), Premiul II i s-a decernat unui alt tenor -Pavel Petrov (directorul Operei din Essen dându-i posibilitatea să apară într-o reprezentație pe acea scenă) -, iar pe locul III s-a clasat mezzosoprana Svetlina Stoianova; ca și anul trecut, toți finaliștii au primit câte „ceva” – fie și o diplomă -, Antonia Stancu acumulând 3 premii – cel al Radio-ului, cel al tinereții și cel al publicului (pentru prima oară s-a votat on-line, în timp real), apoi directorul Operei Real Madrid a preferat să o invite pe Alina Adamska într-un spectacol de stagiune, cel puțin ciudat Elisaveta Sveshnikova a fost aleasă pentru a evolua în cadrul unui eveniment al ONB, iar Ilona Krzywincka într-un spectacol la Opera bucureșteană – de ce, nu am înțeles… Cu siguranță, cei doi tenori ar fi fost mult mai bineveniți în producțiile teatrului… Și la această ediție, pianista Viorica Rădoi a oferit Premiul „Colla Parte” pentru cel mai bun acompaniator, revenind  polonezului Pawel Clapinski. De altfel, firesc, au fost nominalizați și li s-a mulțumit tuturor pianiștilor care au colaborat în primele două etape de concurs.

Apoape de miezul nopții, cei câțiva temerari care au rămas în sală, riscând să înceapă apoi vânătoarea de taxiuri, au plecat schimbând impresii, mulțumiți sau contrariați de deciziile juriului, finaliștii respirând fericiți sau măcar relaxați, la rândul lor mulțumii sau dezamăgiți de rezultat, organizatorii și juriul declarându-se, probabil,încântați de un demers care a „ieșit” așa cum au sperat.

S-a încheiat ediția a IV-a a Concursului „Grand Prix de l'Opera”, de o vreme membru al Federației Mondiale a Concursurilor internaționale de muzică – ce va fi anul viitor, vom vedea… Cert este că nu-mi amintesc ca până acum vreun dețintor al Premiului I să fi cântat la Opera Națională – unii chiar nu ar fi meritat, alții… nu au avut timp (ca să nu spun că… nu au fost interesați…). Dar poate că acum va fi altfel…