SERI AMALGAMATE ÎN FESTIVAL

Autor: Anca Florea
11 septembrie 2015

Pare că cei ce au conceput structura programului Festivalului „Enescu” nu au acordat o prea mare atenție echilibrului și diversității în recitaluri, astfel încât, la Ateneu, după Fazil Say și Murray Perahia, am ascultat o altă ilustră pianistă – Elisabeth Leonskaia -, în opusuri romantice „In memoriam Sviatoslav Richter”; cu simplitatea și prestanța sa dintotdeauna, cu tehnica performantă și anvergura specifică școlii ruse în care s-a format și care o definește chiar și în deceniile de când s-a stabilit la Viena, a abordat Sonate de Schubert și Brahms într-o manieră robustă, masivă, cu momente lirice departe de efuziuni sentimentale, conturând însă o atmosferă de introspecție, de rezervată melancolie, pentru ca în bis să ofere opusuri extrem de diferite ca factură, trecând de la Liszt la Debussy, apoi la Enescu, interpretate cu eleganță și dăruire. Dar au urmat două după-amieze în care excelenta Filarmonică de cameră din Bremen, cu Trevor Pinock la pupitru, a cântat în compania… pianistei Maria Joao-Pires, care după evoluția sa destul de incsivă și ciudată din anii trecuți, a constituit, nu doar pentru mine, o adevărată revelație, interpretând impecabil atât Concertul nr. 2 de Chopin, perfect construit în stil, cu o linie și o finețe cuceritoare, având însă și forță și strălucire, cât și Concertul nr. 27 de Mozart, dantelat și rafinat, păstrând permanent luminozitatea sunetului, frazarea și expresivitatea cuceritoare; iar ovațiile publicului au fost răsplătite cu o diafană miniatură beethoveniană, cântată, de asemenea, „cu suflet” și o dăruire… adevărată. Ansamblul german a fost, la rândul său, excepțional, omogen, suplu, cu o calitate a sunetului cu totul specială, având și știința și disponibilitatea de a conferi strălucire Uverturii „în stil italian” de Schubert și delicatețe în acompaniamentul discret care a lăsat permanent solista în prim plan, precum și în Simfonia Oxford de Haydn, realizată așa cum demult nu am mai auzit, reliefând verva, bonomia, grația, sclipirea și prospețimea ce carecterizează muzica autorului clasic, tratat însă foarte actual sub conducerea unui dirijor care, cu o gestică absolut tradițională, precisă, a convins că este un autentic muzician; de altfel, în programul Mozart din ziua următoare, Concertul a fost încadrat de uvertura la opera La Clemenza di Tito și Simfonia nr. 41, redate cu întreaga bogăție coloristică și claritate de cristal, dar și cu profunzimea și dramatismul regăsit din plin în Jupiter. Pe bună dreptate, sala arhiplină a aplaudat îndelung și entuziast, delectându-se și cu bisurile care ne-au prelungit zâmbetul și starea „de bine”.

Seara, la Palat, o altă vestită pianistă – Juja Wang – a „atacat” Concertul nr. 2 de Bartok, partitură extrem de potrivită pentru a-și pune în valoare tehnica incredibilă, velocitatea și pasiunea cu care debordează pe claviatură, temperamentul și anvergura atât de apreciate în întreaga lume, chiar dacă, uneori, viziunea ei ieșită din tipare contrariază; ea însăși este o explozie, un spectacol, apelând adesea la un tempo năucitor, la avalanșe sonore poate „mai altfel”, dar cu siguranță în logica discursului solistic și în relație permanentă cu orchestra sau cu partenerii de „dialog”. Întâmplarea a făcut ca bisul acordat să fie similiar celui propus de Fazil Say, evident pe aceeași linie a jocului spectaculos pe clape. Charismatica pianistă a fost însoțită de Orchestra Simfonică din San Francisco, având la pupitru un reputat dirijor – Michael Tilson-Thomas -, prezentând apoi Simfonia nr. 1 Mahler pe coordonate apropiate de ceea ce publicul cunoștea foarte bine, renunțând însă la piesa de Ives, pentru că „motive obiective” au determinat întârzierea excesivă a începerii concertului. Dacă Filarmonica din Israel a amânat până la 20,30 apariția pe podium pentru că… a avut probleme cu bagajele (sosind în acea zi la București), apoi cea din Berlin a „împins” debutul serii cu vreo jumătate de oră pentru că mai avea de repetat, în cazul ansamblului american s-a comunicat că instrumentele deplasate cu un camion au ajuns cu câteva ore mai târziu, urmând apoi descărcarea lor, amplasarea pe scenă etc. Sincer, nu aș vrea să fiu în „pielea” organizatorilor… Din păcate, în cel de al doilea program, fără a mai avea vreo scuză de acest fel, oaspeții au dezamăgit teribil, pentru că, după parcurgerea onestă a lucrării Vocile naturii de Enescu, păstrând tenta impresionistă în sonuri estompate, au propus o lucrare de Adams (colaborând cu cvartetul „St. Lawrence”) minimalist-repetitivă la limita rezistenței noastre, interminabilă și total neinteresantă, pentru ca în Simfonia nr. 3 de Beethoven totul să fie dezolant, ansamblul parcurgând partitura deloc „eroic”, fără nicio implicare, sec și uneori aproape hilar; de ce s-a prezentat astfel o orchestră „cu nume” dirijată de un alt „nume”, probabil că nimeni nu a înțeles…

De Sf. Maria, binecunoscuta Orchestră Simfonică din Londra (LSO) a evoluat sub bagheta lui Ion Marin, revenind astfel în festival după mulți ani, conducând destul de anost și fără relief Suita nr. 2 de Enescu, acompaniind conștiincios un… alt pianist – Lars Vogt – nicidecum potrivit pentru Concertul de Grieg, neavând nici forța, nici generoziatea expresivă cerută și așteptată, încântat să se cufunde în zone de pianissimo abia auzit, așa cum s-a petrecut și în bisul pe care, totuși, l-a acordat. Nici în suita Pasărea de foc de Stravinski orchestra nu a adus ceva deosebit, dirijorul preferând să conceapă desfășurările ample mai curând în spirit (să spunem) impresionist, cu transparența unor suprafețe nesfârșite sugerând zborul păsării, dispărând însă aproape total percutanța ritmică și structurile incisive, explozive, caracteristice compozitorului (și… bătăliei „descrise”), abia spre final aducând, prin intervenția alămurilor și a percuției, flacăra unei lucrări pe care… o știam altfel… Iar ca bis, dirijorul a optat pentru un scurt dans românesc, agreabil pentru noi, nu știu cât de atractiv și convingător pentru muzicienii englezi. Din fericire, în cea de a doua seară totul a căpătat alte valori, LSO cântând la nivelul așteptărilor, pentru început alături de violonistul Renaud Capucon și fratele său, violoncelistul Gautier Capucon în Dublul de Brahms; soliști de cotă, într-un duo bine sudat, în compania orchestrei care i-a susținut eficient, dens și fluent, dar ca interpretare mi-a lipsit încărcătura și profunzimea brahmsiană, într-o partitură ca o simfonie monumentală. Sigur că, la final, aplaudați cu convingere, cei doi au acordat un bis, alegând un opus de Handel, etalând din nou datele tehnice și calitatea instrumentelor, într-un tempo parcă prea rapid și prea „de vitrină”. Punctul culminant a fost însă Simfonia nr. 5 de Mahler, Ion Marin realizând, la pupitrul LSO, o versiune excepțională sub toate aspectele, cu arcuiri „de largă respirație”, secvențele tensionate sau cele pline de grație uneori jucăușă, alteori amuzată, izbucnirile apoteotice și mișcările dansante de un rafinament aparte, totul curgând într-o construcție perfect dozată, cu o incandescență și o vibrație interioară permanent susținută, ansamblul urmând gestul dirijoral de această dată implicat și divers, cu o perfecțiune a sunetului remarcabilă și în intervențiile suflătorilor sau ale concert-maestrului – a fost un Mahler „de zile mari”, unanim apreciat, spectatorii redescoperindu-l pe Ion Marin ca fiind un dirijor de talent, alături de o orchestră redutabilă. Iar în bis, o altă miniatură românească de esență folclorică. Și pot să spun că am ascultat cel mai frumos Mahler (ca tălmăcire) dintre toate simfoniile (patru) incluse, până acum, în festival, plecând de la sala Palatului cu starea pe care doar o interpretare excepțională a unei muzici superbe o poate da unui ascultător.

 

 

                                                                     ANCA FLOREA