SĂRBĂTOARE LA OPERA ROMÂNĂ DIN CLUJ

Autor: Anca Florea
10 octombrie 2015

La Opera Română din Cluj a fost sărbătoare, deschiderea stagiunii fiind marcată prin câteva repere cu totul speciale, relevate de către directorul Florin Estefan în cuvântul său, cu emoții sporite și pentru că noua producție cu Werther de Massenet reprezintă și prima premieră realizată în mandatul său. A fost un prilej și pentru reamplasarea stemei României Unite pe frontispiciul sălii de specacole, după o absență de 67 de ani, așa cum era la inaugurarea Operei, în 1920, ca prim teatru liric din țară, aniversând acum 95 de ani de strălucită existență; și pentru că ilustra mezzosoprană Viorica Cortez, care a lucrat intens cu soliștii în pregătirea partiturii, a fost omagiată la o jumătate de veac de la debutul său internațional, împlinit într-o carieră spectaculoasă. Premiera a constituit un eveniment și prin readucerea lucrării, după decenii, în repertoriul teatrului și prin „transmiterea live pe ecrane LED amplasate în Piața Unirii, marcând închiderea Herbstfest – Festivalul de toamnă al economiei germane”, astfel încât, pe lângă cei care umpleau sala Operei, mulți alți melomani au avut ocazia să urmărească și poate să descopere o creație din marea literatură romantică franceză destul de puțin cântată prin lume în ultima perioadă. Iar prin scrisoarea sa, ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu, a subliniat toate acestea, transmițând felicitări întregului ansamblu, în sală aflându-se ca invitat și prințul Radu Duda, ca reprezentant al Casei regale.
Desigur, parte dintre spectatorii fideli au rememorat versiunea prezentată, în 1963, pe acea scenă, în distribuții remarcabile, sub bagheta lui Antonin Ciolan evoluând Alexandru Racolța sau Ion Buzea, Ecaterina Vâlcovici sau Mariana Stoica, Mugur Bogdan sau Ion Budoiu, Lisette Liseanu sau Mireille Constantinescu, demn de remarcat fiind și faptul că ulterior, în 19 iulie, TVR a difuzat fragmente din acea montare deosebit de inspirată. Ca un arc peste timp, și producția actuală s-a preuat integral, așa încât va fi programată curând de același TVR, pentru ca și iubitorii operei din întreaga țară să o poată vedea și aprecia.
Și merită din plin apreciată, în special în plan muzical, totul fiind pus la punct în cele mai mici detalii, personajele beneficiind de interpreți excelent aleși, cu performanțe în general remarcabile, majoritatea intrând în rol cu vizibilă implicare, trăind sentimentele și reacțiile din fiecare clipă, chiar și atunci când asistau doar la desfășurarea acțiunii. Având deja o experiență destul de îndelungată în abordarea unor lucrări din muzica franceză, tenorul Călin Brătescu s-a întrecut pe sine, construind un Werther frământat, pasional și credibil ca joc și atitudine în relația cu partenerii, dar mai ales cântând cu o frazare elegantă, cu subtilități vocal-expresive de mare rafinament, cu o pronunție în limba franceză fluentă (nu văd însă de ce ar trebui să graseieze), conducându-și glasul impecabil, într-o gradare interpretativă atent gândită, crescând tensionat și dramatic în ultimele două acte, până la momente impresionante. Dacă în prima parte, mezzosoprana Iulia Merca a fost o prezență destul de statică și neutră (și) sub aspect vocal, începând cu celebra Arie a scrisorilor a făcut un salt calitativ surprinzător, conturul tinerei Charlotte devenind pregnant și bine susținut deopotrivă în maniera de a cânta, cu dăruire și nuanțare a expresiei, intensitate emoțională păstrată constant și în duetele cu Werther sau în dialogul cu Sophie. Aceasta și-a găsit, în soprana Diana Țugui, interpreta ideală, având și o mișcare adecvată, sprințară sau lirică, plină de farmec, precum și un glas frumos, limpede și permanent adaptat cerințelor partiturii; deloc întâmplător, se simte că a studiat, și în urmă cu câțiva ani, sub îndrumarea Vioricăi Cortez, asemeni lui Călin Brătescu, învățând multe dintre „tainele” cântului specific țesăturii franceze, adesea dificilă și solicitantă, dar și felul în care se creionează prototipuri prin detalii de finețe, astfel încât eroii întrupați să fie sinceri, fără îngroșări inutile, ci cu o dezinvoltură firească, adevărată. Corect dar nu prea reliefat, baritonul Cristian Hodrea a abordat rolul Albert poate mai incert la început, apoi mai sigur, cu o voce rotundă, caldă, potrivită „băiatului bun” pe care l-a redat, departe de incisivitatea unor momente (posibil) de furie, chiar și replica din finalul actului I – „el o iubește” – rămânând ștearsă, aproape neobservată, deși se cuvenea accentuată ca o revelație copleșitoare pentru el. Basul Petru Burcă a reușit să confere „consistență” Primarului, rol de obicei destul de „oarecare”, având de această dată și umor și o prezență vocal-scenică deosebită; la rândul lor, Florin Pop (Schmidt), Beniamin Pop (Johann), Alexandru Potopea (Bruhlmann) și Tatiana Oltean (Katchen) au completat cu intervenții „de culoare” echipa omogenă și echilibrată care a asigurat succesul incontestabil al premierei, alături de copiii simpatici și muzicali. Orchestra a sunat, de asemenea, excelent, aducând ceva din parfumul romantic al muzicii și al subiectului în sine, dirijorul Jozsef Horvath conducând întreg ansamblul cu precizie și cu un plus de suplețe a discursului, coordonând relația fosă-scenă cu rigoare, dar și cu o înțelegere a stilului francez, întreaga desfășurare a spectacolului având o anume atmosferă de poezei și tristețe foarte bine redată în plan muzical.
Pentru realizarea scenică au fost invitați artiști din Franța, regizoarea Nadine Duffaut concepând o montare simplă, clară, logică, plasată în secolul XIX, păstrând deci o anume rezervă „controlată” a personajelor, tratate totuși într-o „cheie” actuală, combinație care a generat o derulare scenică pendulând între reținere și izbucnire pătimașă. În scenografia imaginată de Louis Desire, decorul se bazează pe o structură unică, având în centru trunchiul unui copac a cărui prezență permanentă, când înverzit sau cu frunze îngălbenite, când cu crengi dezgolite, are, cu certitudine, conotații și semnificații de simbol, așa cum, în trecutele stagiuni, apărea și în viziunea lui Andrei Șerban de la Staatsoper Viena; dar ca și acolo, elementele de recuzită precum clavecinul acoperit cu o husă (părând mai degrabă un… pat), cu partitura deschisă, determină dificultatea de localizare în grădină sau în interiorul casei, până și finalul rămânând cumva incert din acest punct de vedere, mai ales că acel trunchi pare cuprins de flăcări – imagine superbă și sugestivă -, deci Werther se stinge… în natură, nicidecum în camera sa, deși are alături un tablou înrămat. De altfel și scena „scrisorilor” este la fel de ambiguă ca plasare, dar fundalul pe care se profilează o filă scrisă în grabă asigură un efect reușit, lăsând apoi locul norilor grei, amenințători, întunecați. Jocul de lumini creat de Mădălina Mânzat este interesant și discret, iar cortineta transparentă, cu un decupaj ca o ușă, „dublată” de panoul imaginând fațada casei, delimitează, în primul act, trecerile succesive din interiorul sau exteriorul clădirii, dar în actul II se profilează crucea imensă abia spre sfârșit, până atunci nefiind clar ce reprezintă desenul care ar fi marcat… biserica. Sincer, nu am înțeles nici de ce există permanent pereți laterali care încadrează spațiul unde se petrece drama, poate sugerând tocmai rigorile ce-i țin „închiși” pe eroi într-o lume a convențiilor și sentimentelor înăbușite, dar astfel se pierde mult din lățimea scenei, iar mișcarea pe lângă acele panouri-ziduri nu ar avea de suferit dacă s-ar deschide sau chiar înlătura. Costumele sunt elegante, cu o croială clasică, dar nu am înțeles de ce mai toți sunt îmbrăcați în tonuri de cărămiziu, eventual bej, până și rochia albă purtată de Sophie fiind completată apoi cu aceeași culoare ce-i uniformizează, excepție făcând Werther, permanent în negru, pentru ca din actul II, în afară de Albert, personajele să poarte, la rândul lor, veșminte negre (sau aproape), probabil în nota de tristețe ce domină acțiunea, prevestind deznodământul tragic. Trecând peste astfel de mici rezerve sau nelămuriri, spectacolul este atractiv, captează și captivează în special în partea a doua, mult mai intensă, pentru că partitura primelor două acte nu este foarte ofertantă în ce privește regia; dar linia statică, minimală a acestora este înocuită cu agitația interioară (și nu numai) din actele III-IV, asigurând un contrast binevenit, așteptat și necesar.
Stagiunea Operei Române din Cluj a început, astfel, sub auspicii de bun augur, cu o producție inedită, pusă la punct, privită poate cu o curiozitate rezervată de către publicul care a început să aplauze entuziast abia după celebrele arii, deci în a doua parte a serii, pentru ca până la cortina finală să puncteze cu ovații momentele culminante, prelungind aplauzele minute în șir, răsplătind astfel întreg ansamblul care a făcut posibilă includerea în repertoriul Operei a unui spectacol de ținută, cu o punere în scenă decorativă și mai ales într-o interpretare muzicală absolut remarcabilă, așa cum va fi, cu certitudine, și în cazul celorlalte distribuții asigurate pentru reprezentațiile viitoare, semn că teatrul are soliști de valoare, iar tânărul manager Florin Estefan știe să-și aleagă și colaboratorii sau oaspeții pentru a oferi clujenilor seri de operă (poate) de neuitat.

ANCA FLOREA