„PARSIFAL” DE WAGNER, DIN NOU LA ATENEU

Autor: Anca Florea

Dacă în anii '90, Cristian Badea a dirijat, în doar câteva stagiuni la Metropolitan Opera din New York, 167 de spectacole, într-un repertoriu divers, apărând în acea perioadă fastă și la pupitrul Staatsoper Viena sau la Covent Garden Londra, urmând apoi o îndelungată opțiune prioritar pentru spațiul scandinav, în ultima vreme a devenit foarte activ în special la Filarmonica bucureșteană (unde este dirijor principal).

Anul trecut a lansat, în acest context,  un proiect prin care a dorit să prezinte câte un act din opera Parsifal de Wagner, considerând că publicul trebuie să… descopere frumusețea unei muzici prea puțin cântate la noi. La vremea respectivă am subliniat faptul că, la București, încă din 1921 s-au montat, la Operă, mai toate creațiile wagneriene, prezentându-se totodată în concert, la sala Radio, Tetralogia și chiar Parsifal (integral) cu ansambluri și soliști români de cotă internațională, fără a mai vorbi despre aceleași repere incluse în edițiile Festivalului „Enescu”, unul dintre soliștii invitați să evolueze la Ateneu regăsindu-se atunci într-o „echipă” superbă; iar dacă adăugăm și Olandezul zburător pus în scenă (și) în anul 2000 sau Lohengrin din 2011, producție ce va fi reluată, de asemenea la Opera Națională, chiar în săptămânile următoare, dar și Tannhauser prezentat în concert în 2013, inclus însă pe afiș ca spectacol, la Opera Română din Cluj, în timp ce Opera Maghiară a abordat, nu demult, una dintre operele de tinerețe ale maestrului de la Bayreuth – Iubire interzisă -,  rezultă un „tablou” ce contrazice fără dubiu „absența” sa din viața noastră muzicală, semn că, totuși, am intrat demult în rândul lumii „civilizate” și că, cel puțin din acest punct de vedere, nu suntem deloc… provinciali. Trist este faptul că s-au menținut astfel de afirmații și cu prilejul conferinței de presă ce a prefațat, în vară, prezentarea actului I din Parsifal (după ce în 2015 s-a cântat… actul III!) în 7-8 octombrie, marcând deschiderea stagiunii curente. Însuși directorul general Andrei Dimitriu declara că ar trebui „să ieşim din tradiţia comodă, să dorim un spectacol neprovincial, de o rafinată ţinută”, deși de-a lungul deceniilor, ca meloman, a avut prilejul să asiste la concerte și spectacole realmente de neuitat, inclusiv în stagiunea Filarmonicii pe care o conduce de ani buni.

Implicând și ICR și sponsori importanți și, evident, Fundația română pentru excelență în muzică înființată chiar de el, Cristian Badea a dorit să amplifice dimensiunea evenimentului – incontestabil în sine – și prin programarea unei repetiții generale cu public destinată în special tinerilor, cu intrare liberă, invitat fiind însuși președintele Klaus Johannis, și prin anunțarea unor cursuri de măiestrie oferite de către soliștii străini. Punctul de mare noutate și atractivitate a fost considerat însă conceptul de spectacol gândit și regizat de dirijor în spațiul Ateneului, pornind de la structura propusă anul trecut, cu jocuri de lumini, corul bărbătesc înconjurând lojile cu candele în mâini, corul de femei amplasat în afara sălii, atunci pe treptele laterale, acum în rotondă pentru a se auzi (prin difuzoare) estompat, ca un cor al îngerilor, soliștii stând și de această dată pe platforme ce acopereau „alveolele” laterale ale scenei, adăugându-se o pasarelă pe deasupra orchestrei, utilizată abia spre final, când 12 elevi (probabil) de la Liceul de coregrafie au urcat pentru a dezveli și a „flanca” Potirul Graalului. Interpreții au purtat costume destul de eclectice, actuale sau cu trimitere (în parte) la vechile legende germanice, o altă noutate fiind „călătoria” posibil inițiatică prin care Gurnemanz îi dezvăluie lui Parsifal… fresca Ateneului, luminată în fascicole succesive (deși cu siguranță nici dacii și nici Mihai Viteazul sau alte repere din istoria noastră, regăsite în acea pictură, nu aveau vreo legătură cu subiectul wagnerian, dar s-a dorit o „valorizare” simbolică a imaginilor aflate la îndemână…), eroii parcurgând astfel, la rândul lor, culoarul din prejama lojilor, concretizând în acest mod și intenția declarată de a include publicul în „acțiune”. Și acum, întunericul total așternut peste sală și scenă, la începutul și la sfârșitul actului, a fost de efect, închizând, ca între coperți cu un anume mister, derularea muzicii care curge fără întrerupere, timp de două ore, cu ample recitative-monolog întrerupte de scurte intervenții solistice sau de ansamblu ale unor tineri de la ONB – mezzosoprana Sidonia Nica (Al doilea scutier, Vocea din cer), tenorul Liviu Indricău (Al treilea scutier), bas-baritonul Iustinian Zetea (Al doilea cavaler), basul Marius Boloș (Titurel) – sau de la Filarmonică – soprana Iulia Artamanov (Primul scutier), tenorii Adrian Dumitru (Al patrulea scutier) și Ionuț Popescu (Primul cavaler) -, rezolvând corect scriitura, încercând să se apropie și de emisia și de pronunția cerută. Ultima operă wagneriană este, de fapt, extrem de statică, deci mișcarea se rezumă oricum la gesturi și atitudini minime, prioritară fiind sublinierea sensurilor filosofice ale textului, aspecte puse în valoare de oaspeți vestiți pe care (în general) i-am apreciat la superlativ și în precedenta secvență din Parsifal; începând, desigur, cu formidabilul bas Eric Halfvarson, a cărui voce „de tunet” este dublată de o știință a cântului wagnerian și de o manieră de a rosti cuvântul, de a reliefa accente și subtilități de expresie cu o artă și o inteligență de maestru, dozând și colorând discursul aproape neîntrerupt prin alternarea unor replici tăioase cu altele abia șoptite, ușoara fanare timbrală determinată de trecerea anilor rămânând aproape neobservată în „întregul” fascinant al demersului său interpretativ. Iar talentul de actor s-a vădit și în forța gesturilor restrânse și în mimica adecvată eroului, remarcate și în momentele când s-a aflat în preajma spectatorilor. În 2015 l-am descoperit cu încântare, în rolul Amfortas, pe baritonul maghiar Bela Perencz, și acum excepțional artist cu glas generos, cald, cu o „școală” a cântului german impecabilă, păstrând permanent „linia mare” și încărcătura specifică „melodiei infinite” wagneriene, având și o prestanță scenică pe măsură și o eleganță aparte – un muzician pe care, sincer, mi-aș dori să-l reascult și în alte partituri de anvergură. Și de această dată, tenorul Stefan Vinke a susținut rolul Parsifal cu acuratețe, fără a aduce ceva special, destul de monocolor și detașat până și în modul de a-l urma pe Amfortas în drumul… prin sală, contrasând astfel pregnant cu expresia concentrată a lui Halfvarson. O noutate a fost însă apariția mezzosopranei Petra Lang în rolul Kundry, solistă pe care, în 2011, am apreciat-o cu deosebire pentru excelenta realizare a rolului Ortrud din Lohengrin, la ONB, așteptată acum să reediteze performanța vocal-expresivă din acea seară; chiar dacă primul act din Parsifal nu-i oferă o desfășurare prea amplă, am regăsit glasul vibrant, frazarea și cunoașterea stilistică remarcabilă, de asemenea investirea „scenică” în trăirea personajului, dar au frapat și o anume atenuare a reliefurilor și diferențele de registre și ușoara inconsistență în mediu, datorate, probabil, oboselii sau patinei timpului.

O pondere cu totul aparte a avut, firesc, orchestra care, ca și în prima „experiență” din cadrul proiectului început stagiunea trecută, a demonstrat din plin că poate aborda și muzica wagneriană la cotele performanței, în măsura în care instrumentiștii rezonează cu partitura și cu cerințele dirijorale, sunând omogen, cu o densitate adesea impresionantă, având și „greutatea” și transparența și unitatea unei construcții monumentale și solicitante nu doar prin complexitatea scriiturii, ci și prin evoluția neîntreruptă, de-a lungul celor două ore de muzică, în care totul s-a derulat fluent, logic și cu o tensiune interioară percepută cu acuitate de public; și cea mai bună dovadă în acest sens a fost liniștea deplină ce „plutea” peste sală, spectatorii „uitând”, din fericire, să tușească sau să facă cel mai mic zgomot. Gestica precisă, uneori largă, eficientă și indicațiile clare date de Cristian Badea (relaționând cu rigoare ansamblurile aflate pe podium, în sală sau în rotondă – acestea, desigur, cu ajutorul monitoarelor) au contribuit, evident, la realizarea contururilor „de largă respirație” unanim apreciate de către cei ce au asistat la seara inaugurală a stagiunii (când se anunța „sold out”, dar și în loji și la parter au rămas destule locuri goale…). La rândul său, corul Filarmonicii (pregătit de Iosif-Ion Prunner) a cântat bine și în stil, cu o subliniere specială pentru corul bărbătesc, intrând prin sală, „jucând” convingător, purtând pe targă „lebăda albă”, schițând îmbrățișări sau strângeri de mână conform regiei, cântând deci fără partitură – aspecte ce ies din cadrul obișnuit al activității lor curente; din depărtare, glasurile feminine s-au auzit în general frumos, obținând efectul scontat, asemeni Corului de copii Radio (condus de Voicu Popescu) „filarmoniștii” convingând că se pot ridica la un nivel redutabil atunci când își doresc cu adevărat sau, de ce să nu recunoaștem, când vor să convingă că… se poate.

La final, întreaga energie acumulată a explodat, literalmente, în ovații și aplauze  entuziaste, prelungite minute bune, răsplătind astfel o realizare muzical-artistică purtând aura evenimentului datorită tuturor interpreților care, probabil, vor reveni pe podiumul Ateneului și pentru… actul II din Parsifal. Dar până atunci, cu siguranță publicul va urmări, la ONB, reluarea operei Lohengrin – încă o dovadă că… și la noi se cântă Wagner… în firea lucrurilor.

[URISP id=4052]