„Moștenirea unui înger”

de Andrei Irimia

Astăzi se împlinesc 65 de ani de la moartea talentatului pianist Dinu Lipatti.

În iulie 1950, Dinu Lipatti avea 33 de ani. Scurta sa carieră s-a terminat cu un ultim concert la Besançon, pe 16 septembrie. S-a stins din viață în luna decembrie a aceluiași an. Deși suferea de leucemie, în ultima vară a vieții sale, boala era în remisie. În perioada respectivă, o parte din admiratorii săi au adunat fondurile necesare achiziționării unui pian Steinway la care acesta a visat toată viața.

Walter Legge, producătorul firmei Columbia Records, dar și persoana care se ocupa de înregistrarea producțiilor sale muzicale, știa că timpul nu este de partea sa. Pentru el, Dinu Lipatti a fost un pianist pe care-l întâlneşti o singură dată în carieră. Legge a trimis cel mai modern sistem de înregistrare mobil la Prades, pentru a imortaliza festivalul Casals.

După festival, întregul personal s-a stabilit la Geneva. Pe 9 iulie, într-o duminică, Partita n° 1 de Bach a fost înregistrată într-o singură dimineață, devenind astfel nemuritoare. Trei ore de grație și de muncă extenuantă acompaniază această muzică divină și o face de neatins cu trecerea timpului. Înaintea lui Lipatti, Edwin Fischer a arătat publicului ce poate însemna Bach cântat la pian, un sunet individual și un suflet viu. Încă puteau fi simţite reminiscențe ale romantismului, iar oamenii nu apreciau o muzică severă și rigidă precum cea a lui Bach. Cu Lipatti însă, muzica lui Bach avea să fie răsunătoare și pură, construită clar pe un plan geometric, transparentă, puternică, umană și ușoară, o rugă sănătoasă și viguroasă adresată direct divinității. În mod surprinzător, în aceeași zi, Dinu Lipatti imortalizează și transcrierea Myrei Hess, Coralul lui Bach (“Jesus bleibet meine Freude”) pe care obișnuia să îl interpreteze la fiecare bis din aparițiile sale publice. Încercase de nenumărate ori până atunci să înregistreze piesa fără a fi pe deplin mulțumit de interpretarea sa. De această dată a fost de acord cu publicarea unui material. În acea duminică, a înregistrat versiunea finală destinată publicului de pretutindeni. Cât despre înregistrarea Sonatei n° 8 a lui Mozart, ce ar mai fi de spus? Simțind durerea ei și parcă reușind să-i distingă zâmbetul gol și trist, auzim cele mai frumoase note pe care nici un alt muzician nu le va mai putea reproduce vreodată. Chiar dacă apariția lui Mozart în operele lui Lipatti este de scurtă durată, aceasta devine pur și simplu veșnică.

În ultimele luni de viață, el și-a mărturisit recunoștința față de Bach, față de instrumentul care l-a transformat în artist și față de Dumnezeu pentru că a creat muzica. Partita și Sonata sunt cele mai frumoase moșteniri pe care Lipatti putea să ni le ofere. Două luni mai târziu, în Besançon, le cânta din nou, de data aceasta în public, oferind mai mult decât o interpretare, amprenta lui nemaifiind doar personală, ci și divină.

Concertul de la Besançon, considerat cântecul lui de lebădă, l-a făcut nemuritor.