DOUĂ EVENIMENTE ÎN… DOUĂ ZILE

DE ANCA FLOREA

După patru ani de la premiera absolută, urmată de doar câteva reprezentații, apoi scoasă din repertoriu din motive greu de înțeles, opera O scrisoare pierdută de Dan Dediu a fost reluată, la ONB, într-o „formulă” asemănătoare acelei prime seri, desigur în regia lui Ștefan Neagrău și scenografia Vioricăi Petrovici, sub bagheta aceluiași Tiberiu Soare, binecunoscut pentru atracția către muzica contemporană și pentru colaborarea constantă cu autorul, începând cu inițierea ansamblului „Profil”, împlinită prin abordarea amplei lucrări inspirate de piesa omonimă de Caragiale.

Pe lângă faptul că readucerea pe afiș a unei creații românești, extrem de apreciată de specialiști și de public deopotrivă, constituie un demers deosebit de inspirat și binevenit, coincidența a făcut ca, de această dată, între ceea ce se întâmpla pe scenă și evenimentele cotidiene să existe similitudini șocant-amuzante, pentru că, spre exemplu, finalul operei a adus o petrecere „popular”-electorală cu grătare și muzici, iar în ziua precedentă, la București avusese loc o adunare aproape identică, în timp ce multe dintre replici semănau izbitor cu cele vehiculate în mass-media – încă o dovadă elocventă a… actualului Caragiale!… Și impunerea unui „catindat” de la „centru” și celebra întrebare „eu cu cine votez?” și compromisurile „de culise” și posibilele șantajări cu documente păstrate pentru a fi publicate la momentul oportun – „pac la Răsboiul” – și „trădare, dar să știm și noi” și „remunerația mică după buget” și „liber-schimbistul” sau „sunt român și îmi pasă de RRRRomânia” și atâtea altele intrate aproape în „folclor” au făcut deliciul publicului – în mare parte tânăr – și prin recunoașterea frapantă a unor situații ale momentului.

Un aspect semnificativ a fost și plăcerea cu care s-au implicat (deloc întâmplător) interpreții în realizarea spectacolului, jucând și cântând cu vervă și expresivitate, amuzându-se ei înșiși de reacțiile personajelor întrupate, rezultând eroi bine conturați în datele lor definitorii, o desfășurare în general alertă și fluentă și, în mare parte, un cânt pe măsură. Regia propune câteva poante de efect, precum coborârea Cetățeanului turmentat din „pod”, agățat de felinar sau cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, în pardesie lungi, negre, plimbând cu ei banca pe care se opresc să citească ziarele, apoi grătarul… veritabil din ultimul tablou, mirosul de mici pătrunzând în sală încă de la deschiderea cortinei, spre nedumerirea spectatorilor. Rămân întrebări privind faptul că Zoe sau Trahanache sau Cațavencu intră pe scenă înainte de intervențiile propriu-zis, pătrund într-o posibilă încăpere situată pe trepte către mijlocul spațiului, fără a fi clar… unde și de ce, apărând de acolo pentru a-și susține rolurile în planul apropiat al scenei; de asemenea, parte dintre personaje vin din dreapta și pleacă… ieșind prin stânga, deși se presupune că în acea direcție ar fi, să spunem, interiorul casei lui Tipătescu sau a lui Trahanache. Pe de altă parte, și acum mi s-a părut exagerată și „aruncarea” Cetățeanului turmentat de la un grup la altul și trântirea sa repetată pe jos, apoi înfășurarea lui Brânzovenescu într-un morman de hârtie… de la telelegraf, determinând alte prăbușiri inutile și „forțate” pe podea. Sunt detalii ce pot fi remediate cu ușurință și, oricum, nu afectează imaginea de ansamblu a montării care beneficiază și de un decor ingenios, imaginând bărbați în negru citind ziarul (desigur prin „decupaje”- butaforie), amplasați în „straturi” pe laterala scenei, încadrând scara și acea „încăpere”… misterioasă, scaune diverse completând ambianța „de interior”; iar costumele, de azi sau din veacul trecut, reprezintă fiecare personaj în parte, aducând, prin veșmântul „național” purtat de Zoe și, în final, de coriste – care au brâie tricolore, ba chiar dansează în hore sau, oricum, figurează jocuri neaoșe împreună cu bărbații, cu fluierăturile și chiuiturile „aferente” -, o mostră de patriotism (cu „ecouri” de tip „Cântarea României”) și o atmosferă entuziastă ce a cuprins și sala. Trebuie remarcat faptul că, de-a lungul spectacolului, corul (pregătit de Daniel Jinga) a evoluat excelent, jucând cu o plasticitate și o „autenticitate” aparte (memorabilă „ședința de la partid”), iar orchestra a sunat neașteptat de curat, cu o paletă de culori diferențiată și sugestivă în special în paginile încărcate de influențe ale muzicii „de mahala”, cu tentă oriental-turcească (trimițând poate cu gândul la Fanar…), sau în ritmuri de bossa-nova, tango sau vals, punând astfel în valoare intenția permanent parodică a compozitorului; deși dirijorul a solicitat o temperare a intensităților, orchestra a sunat adesea mult prea tare, alămurile acoperind vocile de pe scenă, până și acordeonul fiind amplificat peste măsură.

În ce privește distribuția, a fost în general echilibrată, Stefan Popov (invitat de la Operetă) redevenind un agreabil și mult mai dezinvolt Tipătescu, Andrei Lazăr cucerind din nou în Cațavencu prin talentul de actor și maniera de a reliefa sensurile cuprinse în text, Iustinian Zetea fiind un Pristanda plin de bune intenții interpretative, Valentin Racoveanu preluând cu acuratețe rolul Trahanache, rămânând totuși destul de linear, departe de prototipul gândit de Caragiale, Simonida Luțescu a fost, din nou, o Zoe blondă și cochetă, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu a avut umor și o pregnanță sporită, aceluiași Daniel Pop alăturându-i-se de această dată Daniel Filipescu, Liviu Indricău a readus „autenticitatea” Cetățeanului turmentat și în plan vocal și ca prezență scenică, iar Răzvan Georgescu a fost reinvitat (de la Filarmonică) pentru Dandanache, un rol ofertant, creionat cu conștiinciozitate. Într-o scurtă apariție, „dublând” cuplul Zoe-Tipătescu, au dansat cu farmec balerinii Monica Petrică și Raul Oprea (coregrafia și mișcarea scenică Florica Stănescu). Aplauzele prelungi și entuziaste i-au răsplătit pe interpreți și la scenă deschisă și la sfârșitul reprezentației, Dan Dediu primind, la rândul său, astfel de „recunoașteri” din partea publicului care a apreciat și muzica accesibilă (cu melodii și ritmuri ușor de reținut și de „gustat”, într-o „cheie” explicită și bine găsită pentru fiecare situație sau personaj în parte) și structura logică și clară a operei, permenant punctată de umor, fără complicații inutile, nesofisticată, determinând și reîntâlnirea cu Caragiale, cel atât de… contemporan nouă.

Dar dirijorul Tiberiu Soare a pregătit reluarea operei în paralel cu repetițiile pentru un alt eveniment, desigur de cu totul altă factură, programat doar două zile mai târziu – concertul caritabil organizat la Ateneu de Fundația Principesa Margareta, omagiindu-l pe regele Mihai chiar în 25 octombrie, ziua în care a împlinit 95 de ani, dorindu-se totodată ca acea seară de muzică romantică, susținută de Orchestra Fundației, să ofere și clipe deosebit de plăcute celor prezenți, dar și să contribuie la strângerea de fonduri pentru „sprijinirea programului național Tinere talente – ediția 2017”. După intonarea Imnului Regal de către orchestră, Principesa Margareta a precizat, în alocuțiunea sa, faptul că, de 9 ani, prin asemenea concerte  au fost „susținuți cu burse, mentori și promovare” 250 de tineri care „provin din familii modeste”, având însă un talent și date naturale deosebite; un exemplu în acest sens a fost, în filmarea prezentată pe ecranul amplasat lângă podium, tenorul George-Ionuț Vârban, încă student la Universitatea Națională de Muzică din București, deja cunoscut și apreciat pentru glasul său liric și cald, de o calitate aparte, condus cu îngrijire și sensibilitate, la începutul unei cariere promițătoare. De altfel, și parte dintre instrumentiștii ce alcătuiesc orchestra au fost sau încă sunt bursieri ai Fundației, iar nivelul artistic al ansamblului și solo-urile de mare frumusețe au convins asupra valorii lor, surprinzând prin densitatea sunetului, prin omogenitate și suplețe, prin modul în care tinerii au răspuns cerințelor dirijorale, cu expresivitate și o coloristică bogată, adecvată opusurilor abordate, selectate dintre „șlagărele” genului. Sunt aspecte relevate în uvertura operei Bărbierul din Sevilla de Rossini și în suita din opera Carmen de Bizet, ambele cu o încărcătură strălucitoare, tratată poate mai „așezat” în prima secvență, dar plină de vitalitate, explozii dramatice sau temperamentale în cea de sorginte iberică, într-un contrast bine gradat cu paginile lirice, cu o frazare generoasă și o intensitate emoțională ce au stârnit entuziasmul spectatorilor numeroși (nu foarte avizați – dovadă aplauzele dintre părțile lucrării); apoi, orchestra l-a acompaniat cu precizie pe violonistul rus Roman Kim în Concertul nr. 1 de Paganini, ideal pentru tânărul ce excelează prin tehnica performantă, spectaculoasă, „jucându-se” pe corzi, mizând pe sunetul rotund și amplu, pe robustețea atacurilor și pe filigranul desenelor rapide în care se simte cel mai bine, așa cum a dovedit și în bis-ul acordat, într-un tempo năucitor pe care și-l permite de câte ori nu este condiționat de colaborarea cu orchestra; au fost și secțiuni în piano, rezolvate în spiritul partiturii, fără ca solistul să etaleze o reală trăire interioară, ci în primul rând o respectare a scriiturii gândite de compozitrul său preferat. În epocă, Paganini era considerat un „vrăjitor” al viorii, ceea ce, pentru orice pasionat de afișarea unei tehnici ieșite din comun reprezintă un etalon și, poate, o miză – nu știu în ce măsură Roman Kim va deveni un artist în adevăratul sens al cuvântului, dar în acest moment este considerat deja „un virtuoz al viorii”, caietul-program menționând faptul că „niciun alt muzician nu este capabil să scoată atâtea sunete și extravaganțe în 5 minute” – rezultă că, din punctul său de vedere, și-a atins scopul. Timpul va demonstra dacă este și un muzician… Am asistat însă la o seară de certă calitate, în care ansamblul a cântat excelent, iar dirijorul Tiberiu Soare a obținut, la pupitru, o interpretare pe care am apreciat-o și ca prospețime și ca apropiere de specificul lucrărilor, apelând la o gestică mult „rotunjită” (comparativ cu o anume bruschețe „unghiulară” și abruptă remarcată în colaborarea cu alte ansambluri), elemente care au caracterizat și performanța sa în producția Operei Naționale, trecând astfel, cu o disponibilitate și o capacitate de concentrare deosebită, de la un stil la altul, de la complexitatea spectacolului liric modern la concertul ce ne-a transportat în muzica romantică de cea mai bună factură. Și se cuvine menționat faptul că evenimentul de la Ateneu a fost (și) un prilej pentru a se strânge 150.000 euro în vederea continuării proiectelor dedicate tinerilor sub auspiciile Fundației Principesa Margareta