România este țara în care politicienii uitați sunt mereu readuși în prim-plan, în ciuda eșecurilor lor evidente. Crin Antonescu este exemplul perfect al unui lider care nu a fost niciodată cu adevărat lider, dar care a reușit, printr-un amestec de oportunism și noroc, să ajungă în vârful politicii românești. Retras din viața publică în urmă cu aproape un deceniu, fostul lider liberal a reapărut brusc în peisaj ca posibil candidat la președinție, într-un moment în care România are nevoie disperată de lideri autentici, nu de figuri reciclate din trecut. Dar poate Crin Antonescu să fie acel lider? Poate el să reprezinte viitorul țării după ce a fost atât de absent din trecutul său politic?
În anii săi de glorie, Crin Antonescu a fost un politician care a strălucit mai mult prin discursuri bine articulate decât prin acțiuni concrete. Un orator abil, capabil să seducă publicul printr-o retorică elegantă și ironii mușcătoare, dar un om fără o viziune reală, fără o strategie politică solidă, fără rezultate tangibile. A fost mai degrabă un simbol al spectacolului politic, nu al construcției instituționale. Deși a condus Partidul Național Liberal într-una dintre cele mai bune perioade electorale ale sale, marile sale decizii s-au dovedit a fi, în cele din urmă, niște capcane politice care au costat partidul scump.
Cea mai mare dintre acestea a fost alianța sa cu Victor Ponta și Partidul Social Democrat în cadrul USL, un mariaj politic toxic care a trădat tot ceea ce PNL ar fi trebuit să reprezinte. Antonescu s-a lăsat sedus de perspectiva puterii și a ajuns să fie folosit ca un instrument de Ponta în bătălia acestuia împotriva lui Traian Băsescu. Suspendarea președintelui din 2012, un episod ce a dus România într-o criză politică majoră, a fost momentul în care Antonescu și-a arătat adevărata natură: un politician de conjunctură, dispus să riște stabilitatea țării pentru un câștig electoral pe termen scurt.
Acea decizie a costat România enorm. Izolată pe plan internațional, cu imaginea șifonată în fața partenerilor europeni, țara noastră a plătit prețul în cel mai dur mod posibil: a fost blocată la porțile Schengen pentru un deceniu. Antonescu și Ponta au pus interesele lor politice mai presus de interesele României, iar consecințele s-au resimțit ani de zile.
Dar dacă în acel moment Antonescu încă părea un jucător important pe scena politică, în scurt timp s-a dovedit că forța lui era doar de fațadă. A pierdut puterea în PNL, și-a ratat candidatura la președinție, și-a văzut influența erodată, iar în 2016 a ales să se retragă. A fost o decizie corectă, una rară în politica românească, unde cei care pierd refuză să accepte realitatea și se agață de putere cu orice preț.
Dar astăzi, aproape zece ani mai târziu, Antonescu vrea să revină. Cu ce argumente? Cu ce justificare? Un politician care și-a clădit cariera pe discursuri fără substanță, care a lipsit în mod notoriu de la Parlament în cea mai mare parte a mandatului său, care nu a condus nicio reformă majoră, care nu a demonstrat niciodată viziune sau consecvență politică, vrea să fie din nou o alternativă pentru România.
De fapt, Crin Antonescu a fost întotdeauna un lider absent. Absent în momentele critice, absent când era nevoie de decizii ferme, absent când trebuia să își asume responsabilitatea pentru greșelile sale. Campionul absenteismului în Parlament, un politician care a evitat confruntările directe și care s-a ferit de munca grea a guvernării, nu poate fi astăzi un model de leadership.
Revenirea sa în politică este mai degrabă expresia disperării clasei politice actuale, care nu mai găsește lideri credibili și se întoarce la figuri vechi, sperând că memoria colectivă a electoratului este suficient de scurtă. Dar electoratul român s-a schimbat. Nu mai este dispus să accepte figuri reciclate din trecut, politicieni care nu au lăsat în urmă altceva decât discursuri și promisiuni.
Crin Antonescu a avut șansa sa. A avut platforma, partidul, susținerea și oportunitățile. Și le-a irosit pe toate. A încercat să joace un joc mai mare decât capacitățile sale politice și a pierdut. Dacă istoria recentă a demonstrat ceva, este că România nu mai poate fi condusă de oameni care sunt buni doar la a vorbi frumos. Este nevoie de lideri care să fie prezenți, implicați, capabili să construiască, nu doar să se ascundă în spatele unui discurs elegant.
Antonescu nu este acel lider. Și orice tentativă de revenire nu este altceva decât o nouă iluzie politică, menită să acopere un gol de leadership pe care România trebuie să îl umple cu oameni noi, nu cu umbre ale trecutului.
Descoperă mai multe la Radio Clasic FM
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
