„AVENTURA” UNUI PROIECT INEDIT

Autor: Anca Florea
27 octombrie 2015

În urmă cu un an, la Oradea se lansa un proiect inedit, poate surprinzător dar deosebit de interesant și binevenit în viața noastră muzicală, Asociația Operacademy și președintele său, tenorul Stelian Gheorghe, stabilit de mulți ani în Germania, propunându-și, pe de o parte, să ofere publicului din frumosul oraș bihorean posibilitatea de a urmări seri de operă, iar pe de altă parte să creeze un cadru propice evoluției unor tineri soliști pe o scenă adevărată, în spectacole adevărate, ceea ce pentru ei constituie o oportunitate poate nesperată de a cânta în compania orchestrei, de a lucra cu un regizor și un dirijor cu experiență. Parte dintre ei urcă astfel pentru prima oară în lumina reflectoarelor, învață să poarte costumele, să colaboreze cu partenerii de scenă și cu ansamblul, aspecte esențiale la începutul unei dorite cariere solistice.
Un beneficiu substanțial este și faptul că reprezentațiile se desfășoară în superba ambianță a Teatrului „Regina Maria”, construit la îngemănarea veacurilor XIX-XX de către vestiții arhitecți vienezi Fellner și Helmer (cei care au proiectat zeci de clădiri devenite celebre, precum Operele din Zurich, Odessa, Praga, Berlin, dar și Cluj sau Timișoara, Theater an der Wien, Konzerthaus din Viena, Tonhalle Zurich sau Teatrul din Salzburg), într-o manieră elegantă, păstrând farmecul „de epocă” și prin exteriorul neo-clasic, având însă și elemente neo-baroc, dar și prin aspectul sălii de factură rococo, rafinată ca stil, cu loji și balcoane, cu fosă, având acum o capacitate de 570 locuri.
Dacă anul trecut, la prima ediție a proiectului, s-a prezentat opera Nunta lui Figaro de Mozart, de această dată s-a optat pentru o altă creație mozartiană – Flautul fermecat -, precedat însă de un concert susținut de tinerii particianți sosiți din 8 țări, organizatorul și sufletul acestui demers ambițios și dificil, Stelian Gheorghe, dorind ca fiecare să cânte și o piesă din țara respectivă, pe lângă arii din opere sau canzonete cu mare impact la public. Astfel, sub genericul „Amicii in canto”, s-a derulat un program variat, atractiv, prezentat de către cei selectați sau recomandați de Asociație pentru a lucra la Oradea, timp de o lună, la „ridicarea” spectacolului, cu regizorul Carmelo Agnello de la Opera din Nancy și cu dirijorul Julian Smith din Țara Galilor, binecunoscut ca selecționer al Concursului BBC Cardiff Singer of the World. O „provocare” pentru toți cei implicați într-un demers la reușita căruia au contribuit substanțial numeroși sponsori care au asigurat transportul, cazarea și… multe altele, având și sprijinul Primăriei, dar și suport financiar din partea Ministerului Culturii.
S-a lucrat cu pasiune și seriozitate, deopotrivă cu pianistul italian Salvatori Scinaldi și cu Barbara Pomsl care a venit special pentru a-i ajuta să pronunțe corect textul german – pentru că opera s-a cântat în original, replicile vorbite fiind destul de numeroase. Repetițiile au avut loc la Cetate, apoi, în zilele premergătoare spectacolului, pe scena teatrului, în decorurile sumare imaginate de scenografa Vioara Bara – de fapt pânze sugerând desene făcute de copii -, în timp ce costumele au fost extrem de eterogene, de la hainele de stradă la uniforme militare, pelerine, veșminte (poate) țărănești sau chiar japoneze, răspunzând astfel intențiilor regizorale. Concepția lui Carmelo Agnello surprinde încă de la intrarea coriștilor, care vin prin sală, privesc plini de curiozitate detaliile de interior, asemeni unor vizitatori într-un muzeu, apoi urcă pe scenă, unde rămân să „comenteze” momente din reprezentație, stând în picioare sau pe scaun, în plan secund, pentru ca la final să își continue „vizitarea” teatrului plecând prin deschiderea de fundal. Iar personajele sunt creionate în datele lor esențiale, întreaga acțiune rămânând destul de statică, tratată adesea mai curând oratorial.
Sub aspect muzical, încă de la repetiția generală s-a vădit disponibilitatea reală a tinerilor (cu vârste cuprinse între 18 și 39 de ani) de a aborda și… rezolva o partitură atât de pretențioasă într-o manieră îngrijită, cât mai aproape de cerințele stilistice, glasurile fiind calitative, încă destul de „crude” sau deja formate, cu o anume experiență, conduse cu acuratețe și muzicalitate, cu intenții interpretative demne de laudă, uneori chiar remarcabile. Pornind tocmai de a faptul că toți au etalat calități vocale interesante, promițătoare sau performante, lucrate în general cu atenție sub aspectul tehnicii, al frazării și al expresiei, se cuvin apreciați și încurajați, fiecare în parte, în raport cu datele naturale și cu pregătirea lor. Desigur, s-a remarcat soprana Cristina Oltean (de la Cluj) care, în ciuda unei viroze rebele, a reușit să susțină rolul Regina Nopții cu siguranță și inteligență, conferind personajului și prestanța și incisivitatea necesară (și) în plan scenic, glasul său generos, plin, cu o coloratură impecabilă și un acut spectaculos (afectat însă de problemele de sănătate) atrăgând imediat atenția și, firesc, entuziasmând încă de la primele măsuri. De altfel, pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută „descoperirea” ei, cu câteva săptămâni în urmă, la Craiova, în Elixirul dragostei, reascultând-o acum într-o lucrare total diferită, abordată însă cu aceeași rigoare și, mai ales, cu o interpretare nuanțată, cu temperament și anvergură vocală, având toate datele unei afirmări rapide într-o carieră… adevărată. La rândul său, soprana Elise Efremov (Austria/Franța) a fost credibilă Pamina, cu voce caldă, luminoasă, frumos condusă, simpatică și sensibilă, în timp ce partanerul ei, tenorul Robert Bede (de la Oradea), încă la primii pași în lumea scenei, a convins că are o voce lirică plăcută, dar sunetul trebuie „îmbrăcat” și legat într-o frază cursivă, iar mișcarea necesită un pus de degajare și mobilitate, ceea ce… se învață. În Papageno, baritonul Jacel Batarowski (din Polonia) are avantajul unei expresivități vocal-scenice deosebite, aducând și umor și firesc „păsărarului” naiv sau speriat sau năuc, fiind unul dintre personajele cele mai reliefate din întreaga distribuție. Alături de el, soprana Natalia Brazhkina (din Rusia) a reușit să rostească textul „bătrânei” deosebit de amuzant, cântând apoi corect dar ușor strident; basul orădean Florin-Mircea Ganea a avut prestanță în Sarastro, vocea sa amplă și apariția impunătoare ajutându-l să confere ceva din gravitatea personajului, tenorul francez Richard Golian aducând, de asemenea, o parcurgere curată a partiturii lui Monostatos, chiar dacă regizorul a vrut ca personajul să nu mai fie nici fioros, nici grotesc, ci mai curând sobru, îndrăgostit și… supărat. Omogen și bine echilibrat a fost și grupul celor trei Doamne – Maria Tempfi (Oradea), Ania Wozniak (Frața/Polonia), Valeria Șarovatova (Uzbekistan) -, dar și cel al Copiilor – Amalia-Denisa Preda (Timișoara), Roxana Mascaș (Oradea), Andreea Gordan (Oradea) -, care a rămas destul de șters și „neutru” ca implicare, probabil tot conform cerințelor regizorale. În Crainic și în Străjerul II l-am ascultat pe italianul Giuseppe Zema, iar în Preotul II și Primul străjer a apărut tenorul bucureștean Șerban Cristache, a cărui voce solidă și calitativă rămâne, din păcate, doar la nivelul datelor native.
În fosă, orchestra Filarmonicii din Oradea, abordând o lucrare departe de repertoriul curent „de stagiune”, a acompaniat eficient soliștii, colaborând și cu ansamblul coral ProArt Academy (pregătit de Ovidiu Niculaș), iar la pupitru, Julian Smith a coordonat cu atenție relația fosă-scenă, evitând decalajele, încercând să obțină culori și accente, dar mai ales o evoluție unitară a spectacolului din punct de vedere muzical, ceea ce a și realizat, cu răbdare și perseverență.
La finalul repetiției generale, după emoția parcurgerii integrale a partiturii în decoruri și costume, încercând să se plieze pe viziunea regizorului asupra mișcării scenice și a construcției personajelor întrupate, tinerii soliști au realizat că… au izbutit să se ridice la nivelul unei producții închegate, având și cursivitate și logică, meritând aplauze, pentru totul a fost pus la punct, s-a cântat cu plăcere, fără asperități sau neîmpliniri, așa încât perspectiva reprezentațiilor cu public se contura deja de succes (ceea ce s-a și… întâmplat!). Și trebuie subliniat faptul că biletele la ambele spectacole s-au epuizat cu o săpămână înainte, semn că ideea unui asemenea proiect la Oradea se dovedește extrem de inspirată, organizatorii gândind deja „aventura” unei noi producții, anul viitor. Pentru că, în ciuda efortului, a problemelor de tot felul, satisfacția aplauzelor și a aprecierilor, precum și șansa de a primi sprijin din partea autorităților locale și centrale, evident și a unor sponosri generoși și importanți, reprezintă tot atâtea argumente în favoarea continuării unui demers născut din dorința de a susține tinerii și de a oferi, la Oradea, bucuria unor seri de operă așteptate cu nerăbdare de melomani. Este un dublu-câștig ce merită din plin să fie reeditat și poate amplificat în următoarele ediții.

ANCA FLOREA